pricina; la cea de geografie, confundă lacurile cu munţii, munţii cu râurile şi râurile cu continentele; apoi la ora de gimnastică merse şi mai prost, iar la cea de gramatică sfârşi prin a înşira cuvinte copilăreşti, pentru care ispravă, fu pedepsit să stea în picioare. Pe lângă aceasta, colac peste pupăză, i se confiscă medalia de cositor, pe care o purta cu mândrie, de luni de zile.

  Capitolul VI.

  Cu toată râvna de a-şi concentra atenţia asupra lecţiei, gândurile lui Tom rătăceau aiurea. In cele din urmă, renunţă şi începu să caşte plictisit. I se părea că recreaţia de prânz n-o să sosească niciodată. Murmurul monoton al celor douăzeci şi cinci de elevi, te moleşea ca vraja zumzetului albinelor. Afară, în lumina orbitoare a soarelui, Cardiff Hill îşi înălţa costişele de un verde catifelat, zărit ca printr-un văl tremurat al depărtării; în văzduh, câteva păsări zburau alene; alte vietăţi nu se vedeau, decât câteva vaci, adormite şi ele.

  Inima lui Tom lihnea după libertate, sau după ceva interesant care să-i uşureze povara acestor ore îngrozitoare. Mâna lui rătăci în buzunar şi faţa i se lumină dintr-o dată. Dăduse de cutia de chibrituri. Scoase din ea bondarul şi-l puse pe masă. Cu aceeaşi mulţumire vădită, dar prematură, insecta porni sprinten de-a lungul mesei. Tom scoase un ac, cu ajutorul căruia o sili să se întoarcă.

  Alături de Tom stătea Joe Harper, care până atunci suferise aceleaşi chinuri, iar acum se cufunda cu încântare în aceeaşi distracţie improvizată. În tot cursul săptămânii, cei doi băieţi erau buni prieteni; sâmbetele însă, se întâlneau ca adversari. Joe scoase şi el un ac din reverul hainei şi începu să ia parte la dresarea prizonierului. Performanţa devenea interesantă. Curând însă, Tom constată că, amândoi interveneau, unul în dauna celuilalt şi niciunul nu putea să se folosească din plin de bondar. De aceea, puse tăbliţa lui Joe la mijloc şi o împărţi exact în două cu o linie, trasă de sus până jos.

  — Acum, zise Tom, cât timp e de partea ta, poţi să-i faci ce vrei, eu nu m-amestec, dar dacă-l laşi să treacă de partea mea, trebuie să aştepţi până ce vine iar în partea ta.

  — Foarte bine! Să începem! Dă-i dramul!

  Bondarul trecu numaidecât dincolo de linie. Joe îl ţinu un timp de partea lui, apoi îl scăpă. Schimbul acesta se repeta mereu. În timp ce unul era absorbit de dresarea insectei, celălalt îşi aştepta cu nerăbdare rândul. Cum stăteau aplecaţi aşa peste tăbliţă, se părea că în afară de jocul lor, nimic nu-i mai interesa. La un moment dat, norocul părea să fie aproape numai de partea lui Joe. Insecta se învârtea de colo-colo, încerca să scape de sâcâielile dresorului cu aceeaşi teamă şi înfrigurare ca şi băieţii înşişi şi ori de câte ori acul lui Joe intervenea cu vigoare, Tom se pregătea s-o ia în primire. Plictisit de atâta aşteptare, Tom trecu peste regula jocului şi interveni cu acul său. Joe se supără şi zise:

  — Lasă-l în pace, Tom.

  — Nu vreau decât să-i dau un brânci.

  — Ăsta-i joc cinstit, dom'le? Te rog să-l laşi în pace.

  — Nu-i fac nimic, doar îl întorc o dată.

  — Iţi spun să nu te atingi de el!

  — Nu vreau!

  — Tu nu vezi că-i de partea mea?

  — Ascultă aici, Joe Harper, al cui e gândacul ăsta?

  — Ce-mi pasă mie al cui e, e de partea mea şi vreau nu te atingi de el.

  — Fii sigur că eu, cu toate astea, o să fac ce vreau. E al meu şi pot să-l şi omor, nu te priveşte.

  În clipa aceasta, o lovitură grea căzu pe umărul lui Tom şi alta pe al lui Joe, apoi timp de câteva minute praful continuă să se înalţe din hainele celor doi prieteni, spre bucuria şi înveselirea clasei întregi. Cufundaţi în joc, Tom şi Harper nu putură să-şi dea seama de liniştea profundă ce se făcuse în clasă, în clipa când învăţătorul se apropie pe furiş de ei. La sfârşitul orei, Tom se repezi la Becky Thatcher şi-i şopti:

  — Pune-ţi bascul şi fă-te că te duci acasă; când ajungi la colţ, lasă-i pe ceilalţi să treacă înainte, iar tu întoarce-te. Eu am să ies cel din urmă şi mă întorc aici tot aşa.

  La capătul străzii cei doi copii se regăsiră şi se înapoiară la şcoală, unde nu mai găsiră pe nimeni. Luară loc într-o bancă, puseră tăbliţa în faţa lor şi după ce dădu fetei un creion de piatră, Tom începu să-i conducă mâna, desenând o casă, ca din basme. Când interesul pentru artă începu să scadă pentru amândoi, ei intrară într-o discuţie foarte vioaie. Tom plutea în culmea fericirii şi zise:

  — Îţi plac şobolanii?

  — Nu, mi-e scârbă de ei.

  — De cei vii, şi mie. Dar eu am înţeles de cei morţi, dacă-ţi plac; aşa unul mort, să-l învârteşti de coadă şi de coadă să fie legată o sfoară.

  — Nu, şobolanii nu mă interesează. Tot ce-mi place mie, e să mestec bomboane de gumă.

  — O, aş vrea şi eu.

  — Da? Am eu câteva. Îţi dau una s-o mesteci, dar pe urmă mi-o dai înapoi.

  Un timp rămaseră tăcuţi, mestecând de zor şi bălăngănind picioarele.

  — Ai fost vreodată la circ? O întrebă Tom.

  — Da! Şi tata mi-a spus, c-o să mă mai ducă, dacă sunt cuminte.

  — Am fost şi eu de trei sau patru ori, de multe ori. La circ îmi place mai mult decât la biserică. La circ poţi să râzi până nu mai poţi. Când oi fi mare, mă fac clovn.

  — Serios? Mie îmi plac clovnii; sunt atât de comici şi de veseli.

  — Da, şi câştigă parale multe. Ben Rogers mi-a spus că, toată ziua numără dolarii. Ascultă Becky, ai fost vreodată logodită?

  —