— Păi, logodită pentru căsătorie.

  — Nu!

  — Ai vrea să fii?

  — Cred că da. Nu ştiu. Cum vine asta?

  — Cum? Păi, în nici un fel. Nu faci altceva, decât să spui unui băiat, că nu vrei pe nimeni în afară de el, apoi vă sărutaţi. Asta-i tot. Oricine poate face asta.

  — Ne sărutăm? Pentru ce?

  — Pentru că aşa-i obiceiul.

  — Şi trebuie să se sărute toată lumea?

  — Da! Oricine este îndrăgostit. Ţii minte, ce am scris pe tăbliţă?

  — M-da!

  — Spune, ce era.

  — Nu-ţi spun.

  — Vrei să-ţi spun eu?

  — M-da! Dar… altădată.

  — Nu. Acuma!

  — Nu acuma, mâine.

  — O, te rog, Becky, acuma. Am să ţi-o spun la ureche, încet de tot.

  Tom luă ezitarea fetei drept consimţământ şi cuprinzându-i mijlocul, îi şopti la ureche, acele cuvinte drăgăstoase. Apoi adăugă:

  — Acum, şopteşte-mi şi tu la fel.

  Un timp, fetiţa se împotrivi, apoi zise:

  — Întoarce-te cu faţa încolo, ca să nu mă vezi şi pe urmă ţi-o şoptesc şi eu. Dar nu trebuie să spui la nimeni niciodată, ai înţeles?

  — Niciodată, zău! El îşi întoarse faţa. Ea se apropie sfioasă de urechea lui şi-i şopti: „Te iubesc!”…

  Atunci sări în sus şi porni în fugă printre mese şi bănci, urmărită de Tom, se réfugie apoi într-un colţ, acoperindu-şi faţa cu şorţuleţul. Tom o prinse de umeri şi începu s-o roage.

  — Haide Becky, suntem gata, n-a mai rămas decât sărutul. Nu-ţi fie teamă… e o nimica toată. Becky, te rog… Şi încercă să-i descopere faţa.

  Cu încetul, fata cedă şi îşi lăsă mâinile jos. Sfioasă, îşi descoperi faţa îmbujorată şi-i oferi buzele. Tom o sărută şi-i zise:

  — Suntem gata, Becky. Şi după asta, să ştii că n-ai voie să iubeşti pe nimeni altul. Numai pe mine să mă iubeşti. N-ai voie să te măriţi cu nimeni în lumea asta. Ai înţeles?

  — Da! N-am să iubesc şi n-am să mă mărit cu nimeni, decât cu tine, dar nici tu să nu te însori cu alta.

  — Negreşit! Aşa cere regula. Şi-ntotdeauna să vorbeşti cu mine – când nu ne vede nimeni – şi la jocuri eu trebuie să te aleg pe tine şi tu pe mine de tovarăş, fiindcă aşa se cuvine între logodnici.

  — Ah! Ce frumos o să fie! Până acum n-am auzit de aşa ceva.

  — Ehei! Să mă fi văzut pe mine şi pe Amy Lawrence… Fata făcu nişte ochi… iar Tom îşi putu citi greşeala din spaima lor. Se opri întunecat.

  — O, Tom, aşadar nu sunt cea dintâi logodnică a ta? Şi copila începu să plângă.

  — Nu plânge Becky.

  Tom încercă s-o îmbuneze.

  — Cu Amy am isprăvit de mult.

  — Aşa zici tu, dar nu-i adevărat.

  Tom vru s-o îmbrăţişeze, dar ea îl respinse şi se-ntoarse cu faţa la perete, plângând într-una. Tom încercă să se apropie de ea cu vorbe drăgăstoase, dar ea îl îndepărtă din nou. Jignit în amorul lui propriu, Tom se depărta şi ieşi în curte. Un timp, stătu locului neliniştit, stingher, aruncând câte o privire spre uşă. Nădăjduia că fetiţa s-o fi răzgândit şi va porni în căutarea lui. Dar ea nu dădea nici un semn şi cuprins de amărăciune şi fiindu-i teamă că a stricat totul, Tom reintră în clasă.

  Ea era încă în colţul din fund cu faţa la perete şi suspina. Tom fu cuprins de remuşcări. Se apropia de ea şi stătu o clipă, neştiind ce trebuia să facă. In cele din urmă, începu şovăitor:

  — Becky, eu… numai pe tine te iubesc.

  Nici un răspuns, numai suspine.

  — Becky, se rugă el. Becky, nu-mi spui nimic? Fetiţa continua să suspine.

  Tom scoase din buzunar cel mai preţios giuvaier al său, un mâner de alamă, în formă de inel, îl trecut în faţa ei astfel ca să-l poată vedea şi-i zise:

  — Te rog Becky, primeşte-l în dar de la mine.

  Ea îl trânti la pământ. Îndârjit, Tom părăsi clasa şi porni departe spre colină, pentru a nu se mai întoarce în ziua aceea la şcoală. Alarmată de tăcerea din jurul ei, Becky alergă la uşă; dar Tom nu era nicăieri.

  Atunci începu să-l strige:

  — Tom! Unde eşti, Tom! Dar nu primi nici un răspuns. Se aşeză şi porni iarăşi pe plâns, căindu-se amarnic, până când şcolarii începură să sosească. Atunci se potoli şi cu inima frântă de durere porni spre casă în acea după-amiază tristă, fără să găsească în jurul ei un singur suflet, căruia să-i împărtăşească jalea.

  Capitolul VII.

  Ca de obicei şi în seara aceea, Tom şi Sid fură trimişi la culcare la ora nouă şi jumătate. Îşi făcură rugăciunea şi după puţin timp Sid adormi.

  Tom rămăsese treaz şi aştepta neliniştit. Când i se păru că trebuia să fie aproape de răsăritul soarelui, ceasul bătu zece. Ar fi vrut să se dea jos din pat, să se plimbe încoace şi încolo, dar îi era teamă să nu-l trezească pe Sid. Rămase deci liniştit în pat, cu ochii deschişi în întuneric. În juru-i totul era cufundat într-o tăcere mormântală. Cu încetul, tăcerea fu întreruptă de zgomote abia desluşite, iar tic-tac-ul ceasornicului parcă se mai înteţise. Mobilele vechi începură să trosnească misterios. Scara gemea înăbuşit. Erau fără îndoială duhurile rele. Dinspre odaia vecină se auzea răsuflarea adâncă şi liniştită a mătuşii Polly. Şi deodată, un greier începu undeva să târâie strident, iar în perete, chiar la capul lui Tom, o carie porni să ticăie ciudat, făcându-l să tremure de spaimă. Din depărtare, se auzi urletul jalnic al unui câine, apoi la un răstimp un urlet mai slab, venit cine ştie de unde.

  Tom era aproape mort de frică. Timpul parcă s-ar fi oprit, lăsând loc