veşniciei. Cu toată încordarea lui, Tom aţipi şi nu auzi când ceasul bătu unsprezece. Nu mult după aceea, se auzi un miorlăit nespus de trist, care se confundă cu visurile lui nedesluşite. Se trezi când vecinul deschise fereastra. Acesta strigă:

  — Zât! Lua-te-ar dracu!

  O sticlă goală se sparse de gardul mătuşii Polly şi Tom se deşteptă de-a binelea. Se îmbrăcă într-un minut şi ieşind pe fereastră, se furişă de-a lungul gardului. Între timp, miorlăi şi el de câteva ori cu multă pricepere. În dosul casei, sări gardul şi fu întâmpinat de Huckleberry Finn, cu pisica lui moartă, la subţioară. Băieţii plecară la drum fără zăbavă şi se pierdură în bezna nopţii. În mai puţin de o jumătate de oră, ajunseră la cimitir, strecurându-se ca nişte umbre prin iarba deasă şi înaltă.

  Cimitirul se afla pe coasta unui deal, la o milă şi jumătate de orăşel. Gardul de uluci ce-l împrejmuia era dărăpănat. Pretutindeni creştea iarbă din belşug, printre mormintele împrejmuite pe ţarcuri de şipci putrezite şi mâncate de vreme. Nu se vedea nicăieri o piatră funerară, ci numai cruci aplecate, cu inscripţii şterse.

  Un vânt slab şuşotea prin frunzişul copacilor şi Tom se temea să nu fie jelania duhurilor tulburate în somnul lor de veci. Băieţii vorbeau puţin şi numai în şoaptă, deoarece locul, timpul şi tăcerea ce domnea peste tot, îi înfricoşa. Găsiră mormântul de curând ridicat şi se adăpostiră în dosul unor ulmi, la câţiva metri de grămada de pământ.

  Aşteptară un timp, în linişte, neauzind nimic altceva, decât strigătul unei cucuvele. Dar Tom nu putea să mai sufere această tăcere apăsătoare şi începu:

  — Hucky, tu ce crezi, or fi supăraţi oare morţii c-am venit aici?

  — Nu ştiu, dar tare mi-e urât.

  — Şi mie.

  Urmă o pauză lungă, amândoi chibzuind asupra acestei întâmplări. Apoi, Tom reîncepu:

  — Măi, Hucky, ce zici, ne aude Hoss Williams?

  — Aşa cred. Duhul lui… Tom spuse:

  — Îmi pare rău că nu-i spuneam: domnule Williams. Dar nu l-am supărat niciodată şi toată lumea îi spunea Hoss.

  — Acu, nu-ţi mai face inimă rea din pricina asta. Un mort nu se deosebeşte de celălalt, oricum l-a chemat în viaţă. După acest răspuns, convorbirea încetă din nou. Deodată, Tom îl apucă pe tovarăşul său de braţ, şi făcu:

  — Ce-i Tom? Şi se ghemuiră laolaltă reţinându-şi suflarea.

  — Şş… şş! Tu auzi, Hucky?

  — Eu…

  Stai! Nici acum n-ai auzit?

  — Aoleu, Tom, vin spre noi. Ce ne facem?

  — Nu ştiu. Crezi c-o să ne vadă?

  — Mai întrebi? Păi, ăştia văd şi în întuneric. Ah, mai bine nu veneam.

  — Nu te teme. Eu cred că n-o să ne facă nimic. Poate, dacă stăm cuminţi, nici n-o să ne bage în seamă.

  — Vai de mine! Eu tremur ca varga.

  — Tăcere!

  Băieţii se lipiră de pământ şi aşteptară. Un zvon de glasuri se auzi dinspre intrarea în cimitir.

  — Ia te uită! Şuieră Tom. Ce-i aia?

  — Flacăra iadului. E îngrozitor, Tom.

  Prin lumina palidă a unei lanterne vechi se vedeau nişte umbre, apropiindu-se din ce în ce de locul, unde se ascundeau băieţii. Înfricoşat din cale-afară, Huck şopti:

  — Sunt diavolii, Tom. Vai de mine, ştii să te rogi? Că de-aici nu scăpăm cu viaţă.

  — Am să-ncerc, dar n-ai de ce te teme, că nu ne fac nimic. Eu am să mă prefac că dorm şi…

  — Şş… şş!

  — Sunt oameni! Cel puţin unul din ei. Parcă-i vocea lui Moş Muff Potter.

  — Ei, aş!

  — Da, da! Îl cunosc doar bine. Să nu faci nici o mişcare. El nu ne poate vedea aici, mai ales dacă-i beat ca totdeauna -puşlamaua dracului!

  — Bine, nu mă mişc. Uite, s-au oprit. Caută ceva. Acum se apropie iar. Umblă de colo-colo, parcă ar fi beţi. Măi, mie mi se pare că, după voce, unul din ei ar fi Injun Joe.

  — Aşa-i! Mai bine erau diavoli adevăraţi. Ce vor să pună criminalii ăştia la cale? Şoaptele încetară, deoarece cei trei indivizi ajunseră la mormânt şi se opriră numai la câţiva metri de ascunzătoarea băieţilor.

  — Aici este! Se auzi glasul celui de al treilea, care ridică lanterna sus, astfel încât fu recunoscut în persoana tânărului medic Dr. Robinson.

  Potter şi Injun Joe purtau o targa, pe care era o legătură de frânghii şi două lopeţi. Îşi depuseră povara la marginea mormântului şi se aşezară pe jos, cu spatele rezemat de unul din ulmi. Erau atât de aproape de cei doi băieţi, încât puteau să-i atingă cu mâna.

  — Mai repede, măi! Zori doctorul, oamenii. Luna poate să răsară la orice moment.

  Ceilalţi răspunseră cu un murmur şi continuară să sape. Un timp oarecare nu se auzi decât zgomotul cadenţat al lopeţilor şi al pământului răsturnat. În cele din urmă, se auzi un zgomot surd: sicriul fu găsit şi oamenii îl scoaseră la suprafaţă.

  Cu ajutorul lopeţilor, forţară capacul şi aşezară cadavrul pe pământ. Luna apăru de după nori şi lumină chipul palid al mortului. După ce pregătiră targa, puseră cadavrul pe ea, îl acoperiră cu un cearceaf şi-l legară cu frânghie. Potter scoase un briceag şi tăie capătul frânghiei. După aceea, grăi:

  — Aşa doctoraşule, treaba-i făcută şi acu, ori scoţi alţi patru biştari, ori te lăsăm aici.

  — Aşa zic şi eu! Întări Injun Joe.

  — Ce tot îndrugaţi acolo, măi? Făcu doctorul. Aţi cerut banii înainte şi v-am dat.

  — Da, şi ai făcut mai mult decât atâta, răspunse Injun Joe, apropiindu-se de doctorul, care se ridicase în picioare. Acum patru ani m-ai alungat de la uşa bucătăriei tatălui dumitale într-o seară când am venit să-mi daţi ceva de mâncare şi ai spus, că venisem pentru altceva; şi când am jurat, că asta o să mi-o plăteşti şi peste o