El îşi vârî pumnul în obrazul doctorului şi-l ameninţă. Acesta îl culcă pe ticălos la pământ dintr-o singură lovitură neaşteptată. Potter scăpă briceagul din mână, strigând:

  — Hei, ce faceţi acolo? Şi în clipa următoare se repezi la doctor. Se încinse o luptă crâncenă, striveau iarba şi răscoleau pământul cu călcâiele. Injun Joe sări şi apucă imediat capacul greu al sicriului şi-l aruncă peste Potter, şi furişându-se ca o pisică, se apropie de cei doi. Se învârti în jurul lor, în aşteptarea momentului prielnic. Deodată, doctorul se smuci şi recăpă-tându-şi libertatea, apucă şi el capacul greu al sicriului şi-l aruncă peste Potter, care se prăbuşi la pământ. În aceeaşi clipă, criminalul se repezi şi înfipse cuţitul drept în inima tânărului medic. Acesta se clătină şi căzu peste Potter, umplându-l de sânge. Spectacolul înspăimântător sili luna să se ascundă după nori, iar cei doi băieţi îngroziţi o luară la fugă.

  Când se ivi luna din nou, Injun Joe stătea lângă trupurile celor doi şi-i privea în linişte. Doctorul îngână ceva de neînţeles, scoase un suspin adânc, apoi nu se mai mişcă. Criminalul bolborosi:

  — Suntem chit, afurisitule!

  După ce jefui buzunarele victimei, puse cuţitul în palma deschisă a lui Potter şi se aşeză pe sicriu. Trecură vreo cinci minute. Potter începu să geamă. Degetele sale strângeau cuţitul, îl ridică îngrozit, îl privi, apoi îl aruncă. Împinse corpul victimei la o parte, îşi făcu privirea roată şi nedumerit, întâlni privirea lui Joe.

  — Doamne! Ce s-a întâmplat? Gemu el.

  — Urâtă afacere! Răspunse Joe, fără să se urnească din loc. Pentru ce l-ai omorât, bre?

  — Eu? Niciodată.

  — Ascultă aici. Vorbele astea să le spui lui mutu. Potter tremura şi era alb ca varul.

  — Eram doar treaz. N-am băut nimic astă-seară. Dar acum, parcă aş fi mai beat, ca niciodată. Joe, prietene, sunt zăpăcit. Nu-mi aduc aminte de nimic. Dar spune-mi tu, Joe, bre, spune-mi cinstit… eu l-am omorât? Pe viaţa şi pe cinstea mea, bre, că n-am avut gând să-l omor. Spune-mi cum s-a întâmplat? O ce grozăvie! Şi ce tânăr era!

  — Apoi, când vă băteaţi, el te-a lovit cu capacul sicriului şi ai căzut pe jos. Când te-ai dezmeticit, ai apucat cuţitul şi tocmai, când se repezea el la tine să te lovească a doua oară, l-ai înjunghiat şi aţi căzut amândoi, grămadă. Credeam că aţi murit amândoi.

  — Nu-mi dădeam seama ce fac? Mai bine muream decât să ajung la fapta asta. Recunosc, eram însetat de bani şi de băutură, dar pe armă n-am pus mâna în toată viaţa mea. Ştie toată lumea.

  Joe, să nu mă spui. Făgăduieşte-mi că n-ai să mă spui. Tu ştii câte am făcut pentru tine. Nu-i aşa, Joe, că n-ai să mă spui? Şi nenorocitul căzu în genunchi în faţa asasinului odios, apucându-l de mâini.

  — Nu, Potter, tu ai fost totdeauna bun cu mine şi de aceea n-am să te dau pe faţă la nimeni.

  — O, Joe, eşti un înger. Te voi binecuvânta, câte zile voi mai trăi. Şi Potter începu să plângă.

  — Hai, isprăveşte, n-avem timp de văicăreală. Trebuie să pleci repede, cât mai departe de aici. Mişcă-te şi vezi să nu laşi nimic în urma ta. Eu o iau pe dincolo.

  Potter o luă la fugă, iuţindu-şi paşii din ce în ce. Criminalul rămase locului, urmărindu-l cu privirea şi îşi zise:

  — Dacă-i tot atât de zăpăcit de lovitură şi ameţit de băutură, pe cât se vede, n-o să-şi aducă aminte de cuţit, decât când va fi prea departe, ca să aibă curajul să se mai întoarcă la locul acesta, fricosul. Două sau trei minute după aceasta, tânărul ucis, cadavrul acoperit cu cearşaful, fără capac şi mormântul deschis, rămaseră părăsiţi, sub lumina argintie a lunii şi cufundaţi în liniştea adâncă a nopţii.

  Capitolul VIII.

  Amuţiţi de groază, Tom şi Huck au rupt-o la fugă cât îi ţineau picioarele. Din când în când, aruncau câte o privire în urmă ca şi cum ar fi fost urmăriţi de cineva. Orice piedică ce li se ivea în cale li se părea un om rău şi le tăia respiraţia. Lătratul câinilor deşteptaţi de fuga lor, le dădea aripi. Ajunseră la primele case de la marginea orăşelului.

  — De am ajunge la vechea tăbăcărie înainte de a cădea de oboseală, şuieră Tom, gâfâind. D-abia mă mai ţin picioarele.

  Huckleberry nici nu mai putea răspunde. Fixându-şi privirile asupra ţintei năzuinţei lor, îşi iuţiră paşii. În curând, ajunseră şi amândoi dădură buzna pe uşa deschisă şi căzură grămadă, sfârşiţi de oboseală şi mulţumiţi în suflet. Încet-încet, gâfâiala lor se potoli şi Tom şopti:

  — Huckleberry, tu ce zici că o să iasă din afacerea asta?

  — Dacă domnul Robinson a murit – spânzurătoarea!

  — Crezi?

  — Sunt sigur, Tom.

  Tom se gândi puţin, apoi zise:

  — Cine o să spună? Noi?

  — Fugi de-acolo! Se întâmplă ceva şi cine ştie cum, nu-l spânzură pe Joe. Ştii că, atunci el o să caute să se răzbune. Ne omoară pe noi, ca pe doi pui de găină.

  — La asta mă gândeam şi eu, Huck.

  — Să-l lăsăm pe Muff Potter să spună el, ce o ştii. Beţiv cum e.

  — Huck, Muff Potter n-a văzut nimic. Ce ar putea să spună el?

  — Cum adică?

  — Fiindcă el zăcea ameţit, când Injun Joe a ucis. Crezi oare c-a putut vedea ceva?

  — La asta nu m-am gândit, Tom.

  După oarecare tăcere, Tom reluă:

  — Eşti sigur, Hucky, că poţi păstra tăcere?

  — Ştiu bine. Trebuie să ne ţinem clanţa. Dacă-l pârâm pe diavolul ăsta de Injun Joe şi scapă de spânzurătoare ne putem lua adio de la viaţă. Ascultă aici, Tom, să