— Aşa cred şi eu, Huck. E tot ce putem face. Ridică mâna şi jură, că noi…

  — Nu, nu aşa! Aici nu-i vorba de fleacuri. Jurământul trebuie scris şi pecetluit cu sânge.

  Tom primi cu bucurie propunerea. Ea avea o însemnătate profundă şi se potrivea de minune cu locul. Culese de jos o surcică mai mare, curată, scoase din buzunar un creion roşu, se aşeză în lumina lunii şi subliniind fiecare literă cu câte un plescăit al limbii, mâzgăli, cele ce urmează:

  Noi Huck Finn şi Tom Sawyer jurăm să păstrăm tăcere asupra cazului. Să moară şi să-i putrezească oasele celui care-şi va călca Jurământul.

  Huckleberry admiră uşurinţa cu care scria Tom şi vocabularul său ales îl uimi. Se grăbi să scoată un ac din reverul hainei şi să-şi înţepe degetul, însă Tom îl opri:

  — Stai, mă! Acul tău e ruginit şi-ar putea să fie oxidat.

  — Ce-i aia oxidat?

  — Otravă!

  Tom scoase aţa dintr-unul din acele sale, cu care se înţepă fiecare în vârful degetului, storcând puţin sânge.

  Cu sângele stors, Tom mâzgăli cu vârful degetului mic iniţialele lui, sub text, arătând după aceea lui Huck cum să facă un H. şi un F. După ce completară formula, întărind-o prin iscălitură, ei purceseră la ceremonia descântecelor. Apoi, îngropară scândurica în apropierea zidului. Li se părea că aruncaseră în fundul pământului cheia lacătului, care avea să le închidă gura, pentru totdeauna.

  La o crăpătură a zidului de peste drum de casa aceasta dărăpănată se ivi un chip de om, pe care băieţii nu-l văzură.

  — Tom! Şopti Huckleberry, jurământul ne va opri pe vecie să mai vorbim?

  — Sigur! Trebuie să tăcem orice s-ar întâmpla. Am jurat, s-a isprăvit.

  — Da! Aşa e!

  Câtva timp continuară să vorbească în şoaptă. Deodată, în tăcerea nopţii răsună urletul fioros al unui câine, aflat în apropiere. Înspăimântaţi, băieţii se înlănţuiră.

  — La cine a urlat?

  — Nu ştiu… uită-te repede prin crăpătură.

  — Uită-te tu, Tom!

  — Eu? Eu, nu pot!

  — Te rog, Tom. Ascultă – cum urlă iar.

  — Stai, dacă nu mă-nşel, e câinele lui Harbinson.

  — Uf! Ce sperietură am tras. Credeam că e un câine vagabond.

  Urletul se auzi din nou şi băieţii se cutremurară.

  — Fac prinsoare că nu-i câinele lui Harbinson! Şopti Huckleberry. Hai uită-te odată, Tom!

  — E un câine vagabond!

  Tom se codi puţin, apoi îşi apropie ochii de o crăpătură. Când se întoarse spre Huck, abia putu să bâiguie:

  — Repede, Tom, repede. La cine-a urlat?

  — Trebuie, că la amândoi fiindcă suntem împreună.

  — Vai de mama noastră, Tom! Ne-am dus pe copcă, Tom. Eu, cel puţin ştiu unde voi ajunge. Toată viaţa mea am fost un netrebnic.

  — Şi eu! Dar vezi că eu mă mai duceam la biserică şi citeam din Biblie.

  — Of, Doamne! De aş fi rău, numai de două ori mai rău ca tine!

  Tom se mai uită o dată afară şi zise:

  — Ascultă, Huck, e cu spatele spre noi! Huck privi şi el şi se însenină.

  — Aşa stătea şi înainte?

  — Da! Dar prostul de mine n-am băgat de seamă. Dar la cine o fi urlând?

  Urletul încetă. Tom ciuli urechile.

  — Şş! Şş! Ce-i asta? Întrebă el, şoptind.

  — Parcă ar fi un grohăit de porc. Ba nu, sforăie cineva.

  — Crezi? Din ce parte vine zgomotul, Huck?

  Mi se pare că dinspre partea de jos. Şi tata obişnuia să doarmă acolo, dar când sforăie el, trebuie să-ţi astupi urechile. Şi-apoi, el nu se mai întoarce niciodată aici.

  Setea de aventură puse din nou stăpânire pe băieţi.

  — Hucky, mergi cu mine?

  — Drept să-ţi spun, mi-e frică să nu dăm peste Injun Joe.

  Tom se cutremură.

  Dar ispita birui. Băieţii se învoiră să încerce, iar dacă sforăitul încetează, s-o ia la fugă fără multă vorbă. Porniră deci tiptil, tiptil, unul după altul. Când se apropiară la vreo cinci paşi de cel care dormea acolo, Tom calcă pe o cracă uscată, care pârâi cu zgomot. Omul adormit bolborosi cuvinte fără înţeles şi se întoarse spre lumina lunii. Era Muff Potter! La vederea lui, băieţii se liniştiră.

  Ieşiră tiptil, tiptil, aşa precum veniseră, prin gardul dărăpănat şi la oarecare depărtare, se opriră, să mai schimbe câteva cuvinte. Urletul fioros se auzi din nou, iar când se uitară înapoi, văzură cum câinele vagabond da târcoale locului unde se odihnea Muff Potter.

  — La el a urlat! Strigară băieţii.

  — In cel mult două săptămâni se curăţă, zise Tom. Un negru mi-a spus că dacă te urlă un câine vagabond poţi să-ţi faci testamentul.

  Negrii ştiu ce spun, Hucky. Apoi se despărţiră îngânduraţi.

  Când Tom se furişă prin fereastră, în dormitor, noaptea se îngâna cu ziua. Se dezbrăcă repejor cu mare băgare de seamă şi se culcă, mulţumit că escapada lui nu fusese observată de nimeni.

  Nu luă însă seama că sforăitul lui Sid era prefăcut şi că el îl pândea de o oră.

  Când Tom se trezi, Sid era plecat. Totul în jurul său îi spunea că era în întârziere. Se înfiora. De ce n-a fost trezit cu obişnuitele strigăte de dojana? Gândul acesta îl umplu de presimţiri rele. În cinci minute se îmbracă şi coborî. Familia era încă la ceai. Nu i se făcu nici o mustrare; dar toţi se fereau să-l privească în ochi. Atmosfera era atât de încărcată, încât, vinovatul îşi simţi sângele îngheţându-i în vine. Se aşeză la masă şi încercă să pară vesel, dar când văzu că nu-i zâmbeşte nimeni şi că nu-i răspunde nimeni, amuţi.

  Mătuşa îl luă apoi deoparte şi Tom era cât pe ce să se bucure că i se va servi o porţie proaspătă de bătaie; dar se