înşelă. Mătuşa începu să plângă şi-l întrebă cum putea s-o facă să sufere atâta din pricina răutăţilor lui. Vrea oare s-o vadă cu părul albit înainte de vreme şi să moară de inimă rea?

  Tom se simţi mai îndurerat decât dacă ar fi căpătat o mie de lovituri de nuia. Plânse, ceru iertare, făgădui să se cuminţească şi simţi că dobândise o iertare pe jumătate.

  Era atât de copleşit de greşelile sale, încât renunţă la gândul de a se răzbuna pe trădător. De aceea, Sid putu să plece la şcoală, nestingherit. În drum, Tom se întâlni cu Jac Harper şi-i refuză invitaţia la o partidă de capră. Îşi ocupă locul în bancă; propti bărbia în palme şi privi ţintă spre peretele din faţă. Expresia lui era a unui om istovit de suferinţe. Sub cot simţi un obiect tare, pe care de-abia într-un târziu îl cercetă. Era înfăşurat în hârtie. Îl desfăcu. Era mânerul de alamă în formă de inel.

  — Colac peste pupăză! Se gândi Tom.

  Capitolul IX.

  Pe la douăsprezece amiază, orăşelul era zguduit de vestea omorului din cimitir. Fără ajutorul telegrafiei, care pe atunci nu exista, povestea fu transmisă în câteva clipe de la om la om, din casă în casă, din uliţă în uliţă, până se răspândi în tot cuprinsul orăşelului. Directorul şcolii ordonă îndată suspendarea cursurilor de după-amiază, altminteri locuitorii ar fi avut o părere rea despre el.

  Nu departe de victimă a fost găsit cuţitul, plin de sânge, care după afirmaţia unora, aparţinea lui Muff Potter. Se zvonise că pe la orele două din noapte, nişte oameni întârziaţi l-ar fi surprins pe Potter spălându-se la gârlă, ceea ce le-a părut ciudat, deoarece spălatul nu era obiceiul lui. Ici-colea se vorbea că ucigaşul dispăruse, cu toate că oraşul fusese răscolit pretutindeni. Călăreţi fură trimişi pe toate drumurile în căutarea dispărutului şi Şeriful era încredinţat că fugarul va fi prins înainte de a se înnopta.

  Toţi locuitorii porniră în pelerinaj la cimitir. Tom care îşi mai revenise din marea lui mâhnire se amestecă în mulţime, nu fiindcă n-ar fi avut ce face, dar pentru că se simţea atras de o putere nedesluşită. Sosit la faţa locului, îşi strecură trupul mărunt şi puţintel prin mulţimea compactă şi putu zări toată înfăţişarea lugubră. I se păru că trecuse un veac de când fusese acolo. Cineva îl ciupi de braţ. Întoarse capul şi întâlni privirea lui Huckleberry. Se făcură îndată că se uită în altă parte, spre a nu stârni bănuiala celor din jurul lor. Dar lumea era preocupată cu comentarea faptelor:

  — Sărmanul de el! Bietul doctor! Asta să servească de lecţie profanatorilor de morminte!

  — Nimic nu-l va scăpa de spânzurătoare pe mizerabilul Potter!

  Aceasta era părerea tuturor, iar paracliserul zise:

  — Judecând după aparenţe, e mâna lui la mijloc! Deodată Tom se cutremură din creştet până în tălpi. Zărise figura lătăreaţă a lui Injun Joe. In clipa următoare, mulţimea începu să se agite şi se produse o mare învălmăşeală. Se auziră strigăte:

  — El e! Vine! Vine singur!

  — Cine? Cine? Întrebară alţii.

  — Muff Potter!

  — Hei! S-a oprit! Băgaţi de seamă! Nu-l lăsaţi să scape. Câţiva inşi căţăraţi în vârful copacilor spuseră, că nu-i vorba de fugă, că e numai foarte nedumerit.

  — Ce neruşinare! Exclamă cineva din apropiere. Vine să-şi vadă isprava mârşavă şi se miră, că găseşte lume!

  Mulţimea făcu loc şerifului, care-l aducea de braţ pe Potter. Chipul nenorocitului arată groaza sălbatică în care se zbătea. Când se opri în faţa victimei, îşi acoperi obrazul şi izbucni în lacrimi.

  — Nu l-am omorât eu, oameni buni! Strigă el deznădăjduit; pe cuvântul meu de cinste, nu l-am omorât eu!

  — Cine te acuză? Strigă o voce.

  Cuvintele acestea îl dezmeticiseră. Potter îşi ridică ochii şi se uită în jurul său. II zări pe Injun Joe şi ţipă:

  — O! Injun Joe! Mi-ai făgăduit că niciodată n-ai să…

  — E al tău cuţitul acesta? Îl întrebă şeriful.

  Potter s-ar fi prăbuşit, dacă nu l-ar fi ţinut cineva, aşezându-l pe iarbă. Apoi zise:

  — Ceva îmi spunea, că dacă nu vin înapoi să-mi iau… El se cutremură, dădu din mâini, neputincios şi reluă:

  — Joe, spune-le… spune-le, că eu…

  Împietriţi de uimire, Huckleberry Finn şi Tom auziră pe mincinosul cu inimă de piatră, depunându-şi în toată liniştea mărturia. Ei aşteptau ca dintr-un moment într-altul să fie lovit de trăsnet. După ce el tăcu şi copiii îl văzură că e viu şi nevătămat, ceva lăuntric îi îmboldeau să-şi calce jurământul, pentru salvarea vieţii unui prizonier nevinovat şi trădat. Dar în faţa primejdiei de a lupta contra unei puteri supranaturale, îşi deteră seama că le-ar fi fost fatal să intervină.

  — Dar de ce te-ai întors? Nu puteai să-l laşi aici, întrebă cineva.

  — Nu ştiu nici eu, gemu Potter. Voiam să fug, dar parcă mă trăgea ceva să mă-ntorc aici. Şi din nou începu să plângă cu sughiţuri. Băieţii fură încredinţaţi că mărturia lui Injun Joe sub prestare de jurământ, nu putea fi făcută decât de un om vândut Satanei. De aici înainte, ei îl priviră ca pe ceva din cale afară de interesant, dar şi primejdios şi nu-şi mai luau ochii de la el. Hotărâră în sinea lor să-l pândească nopţile, când prilejul se va ivi, nădăjduind să zărească măcar o dată, pe întunecatul lui stăpân, al iadului.

  Cu ajutorul lui Injun Joe, corpul victimei fu ridicat şi transportat. Lumea dimprejur asista cu groază la această scenă şi îşi şoptea, că rana începuse să sângereze.

  Timp de o săptămână, Tom se zvârcolea în somn, sub povara tainei sale grozave; apoi, într-o dimineaţă, la ceai, Sid începu:

  — Ascultă, Tom, de câtăva vreme ai început să vorbeşti în somn, atât de mult, încât nu mai pot dormi în linişte, din pricina ta.

  Tom păli şi îşi plecă ochii.

  — Ăsta-i semn rău! Rosti