s-a dus la culcare. M-am suit în odaia mea, cu un capăt de lumânare în mână; l-am pus pe masă, m-am aşezat pe un scaun lângă fereastră şi am încercat să mă gândesc la ceva vesel, dar degeaba. Mă simţeam atât de stingher, încât mai c-aş fi vrut să mor. Stelele străluceau şi frunzişul copacilor fremăta jalnic. De departe se auzea ţipătul unei bufniţe, bocind pesemne vreun mort. P-ormă o ciuvică a început să cârâie şi un câine să urle, semn că cineva avea să moară. Iar vântul îmi tot şoptea ceva la ureche şi, nepricepând ce-mi spune, mă treceau fiori reci. Dinspre pădure se auzi apoi zgomotul pe care-l stârnesc strigoii când vor să ne spună ce au pe suflet şi nu se pot face înţeleşi; negăsindu-şi tihnă în mormânt, sunt nevoiţi să cutreiere drumurile şi să se tânguie noapte de noapte. Eram atât de abătut şi de înfricoşat, încât tare aş fi vrut să am pe cineva lângă mine. Curând, un păianjen începu să mi se caţăre pe umăr; i-am făcut vânt şi a picat taman în flacăra lumânării. Până s-apuc eu să mă mişc, se şi mistuise. Ştiam că e semn rău şi că-mi aduce nenorocire – n-aveam nevoie ca cineva sa mi-o spună. Şi m-a cuprins un tremurici, de era cât pe-aci să-mi cadă ţoalele de pe mine. M-am sculat şi am ocolit de trei ori scaunul, făcându-mi cruce de fiecare dată. Apoi mi-am legat c-un capăt de aţă o şuviţă de păr, ca să alung vrăjitoarele. Dar nu prea aveam eu încredere în chestia asta. Asemenea vrăji are rost să le faci când pierzi o potcoavă găsită, pe care voiai s-o atârni deasupra uşii, dar n-am auzit încă pe nimeni să spună că în felul ăsta ai putea scăpa de ghinion, după ce-ai omorât un păianjen.

  M-am aşezat iar, tremurând ca varga, şi mi-am scos luleaua. Acum nu era primejdie să afle văduva, fiindcă în toată casa domnea o linişte de mormânt. După nu ştiu câtă vreme, am auzit cum bate orologiul târgului – bang! bang! – de douăsprezece ori, apoi s-a lăsat din nou tăcerea, mai adâncă decât înainte. Dar în curând am auzit trosnind o creangă undeva în desişul copacilor – ceva se mişca pe-acolo. Am stat aşa, fără să clipesc, trăgând cu urechea. Am desluşit cu greu un mieunat, colo jos. Straşnic! Am mieunat şi eu încetişor de tot, am stins lumânarea şi am sărit de pe fereastră pe acoperişul şopronului. De-acolo m-am lăsat în jos şi m-am strecurat târâş printre copaci. Tom Sawyer era, fireşte, acolo. Mă aştepta.

  C A P I T O L U L II.

  Am pornit tiptil spre marginea grădinii văduvei, pe o potecă pierdută printre copaci, aplecându-ne ca să nu ne lovim cu capul de crengi. Tocmai când treceam prin faţa bucătăriei, m-am împiedicat de o rădăcină şi am căzut cu zgomot. Ne-am ghemuit la pământ, ţinându-ne răsuflarea. Jim, negrul cel mare al domnişoarei Watson, şedea în pragul bucătăriei – îl vedeam bine, fiindcă în spatele lui pâlpâia o lumină. S-a ridicat şi, întinzându-şi gâtul, a ascultat cam un minut; apoi a strigat:

  — Cine-acolo?

  A mai tras puţin cu urechea, apoi a pornit tiptil şi s-a oprit chiar alături de noi. Mai c-am fi putut să-l atingem cu mâna. Am stat aşa nu ştiu câte minute, fără să zicem nici „pis”, şi pe deasupra mai eram şi lipiţi unul de altul. Mă apucase o mâncărime undeva, pe la gleznă, dar nu-ndrăzneam să mă scarpin. Pe urmă a început să mă mănânce urechea, apoi spinarea, tocmai între umeri. Simţeam că mor dacă nu mă scarpin. De-atunci am băgat de seamă de multe ori că dacă te afli într-o societate simandicoasă sau la vreo înmormântare – sau dacă te duci la culcare când nu ţi-e somn – va să zică dacă te afli într-un loc unde nu se cuvine să te scarpini, taman atunci te-apucă mâncărimea într-o mie de locuri deodată.

  După un timp, Jim spuse:

  — Hei, cine-acolo? Unde eşti? Să-mi sară ochii dacă n-am auzit ceva. Aha, ştie Jim ce-i de făcut, şade aici, pân-aude iar zgomotu’.

  Şi se aşeză pe pământ, alături de noi. Îşi rezemă spinarea de un trunchi de copac şi-şi întinse picioarele, mai-mai să m-atingă. Începu să mă mănânce nasul aşa de tare, că-mi dădură lacrimile. Dar nici gând să mă scarpin. Apoi mâncărimea trecu în nări şi de-acolo mai departe. Nu mai ştiam ce să fac ca să stau locului. Cazna asta a ţinut vreo şase-şapte minute, dar mie mi s-a părut o veşnicie. Acum mă mânca în vreo unsprezece locuri deodată. Simţeam că nu mai pot să rabd nici o clipă, dar m-am hotărât să-ncerc şi mi-am încleştat fălcile. Tocmai atunci Jim începu să răsufle greu, apoi să sforăie. Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă!

  Tom îmi făcu semn, şuierând printre dinţi, şi începurăm să ne tărâm amândoi de-a buşilea, cu vreo zece paşi mai încolo. Tom se opri şi-mi şopti că ar fi nostim să-l legăm pe Jim de copac. Nu eram de aceeaşi părere: dacă se trezea? Ar fi făcut tărăboi şi atunci s-ar fi băgat de seamă că fugisem de-acasă. După un timp, Tom îmi spuse că n-are destule lumânări şi că se duce în bucătărie să mai şterpelească vreo câteva. I-am zis că n-are rost să încerce – dacă se trezea Jim şi venea după noi? Dar Tom zicea că face să încercăm, aşa că ne-am furişat în bucătărie şi am pus mâna pe trei lumânări, pentru plata cărora Tom lăsă pe masă un bănuţ de cinci cenţi. Apoi am ieşit. Mă treceau năduşelile de nerăbdare. Dar ţi-ai găsit ca Tom să plece! Ţinea morţiş să se ţî-rască până la locul unde se afla Jim, ca să-i mai joace un renghi. Poate unde eram singur, iar în jur era atâta linişte, mi s-a părut lungă aşteptarea.

  Îndată ce Tom s-a întors, am luat-o pe potecă, de-a lungul gardului ce împrejmuia grădina, şi