încet-încet am ajuns în creştetul dealului povârnit, peste drum de casă. Tom îmi povesti cum îi scosese pălăria lui Jim şi o agăţase de o cracă deasupra lui. Jim se mişcase niţel, însă nu se trezise. A doua zi, Jim avea să se laude la toată lumea că fusese fermecat de nişte vrăjitoare care-l încălecaseră şi cutreieraseră cu el întreg ţinutul, aducându-l după aceea la loc sub copac şi atârnându-i pălăria de o creangă, ca să-i arate cu cine avusese de-a face. După încă o zi, Jim avea să spună că vrăjitoarele i se urcaseră în cârcă şi-l călăriseră până hăt-departe, la New Orleans. De la o zi la alta, Jim lungea călătoria, ajungând cu vremea să spună că vrăjitoarele îl purtaseră prin întreaga lume, că-l sleiseră de puteri şi-i învineţiseră spinarea. Jim era atât de mândru de ce păţise, că nici nu se mai uita la ceilalţi negri. Veneau să-i asculte povestea negrii din împrejurimi şi nu era altul mai vestit ca el în tot ţinutul. Negrii veniţi de departe rămâneau cu gura căscată, măsurându-l cu privirea din cap până-n picioare ca pe nu ştiu ce minunăţie. Negrii ăştia au obiceiul să stea pe întuneric în bucătărie, lângă focul din vatră, şi să sporovăiască despre vrăjitoare. De câte ori vreunul din ei începea să vorbească, dându-şi aere că ştie tot, Jim îi reteza vorba:

  — Hm! Ce ştii tu despre vrăjitoare?

  Iar negrul cu pricina făcea feţe-feţe şi trebuia să se aşeze undeva, mai în fund.

  Jim n-avea să se mai despartă niciodată de bănuţul acela de cinci cenţi, pe care şi-l legase cu o sforicică în jurul gâtului. Zicea că-i un talisman pe care i-l dăduse diavolul cu mâna lui, spunându-i că poate lecui cu el pe oricine şi că poate chema vrăjitoarele de câte ori voia, dacă şoptea vreo două vorbuliţe talismanului. Nu spunea însă niciodată care erau vorbuliţele. Veneau la el negri din toate colţurile ţinutului şi-i dăruiau tot ce aveau la ei, numai să le arate bănuţul de cinci cenţi. Dar se fereau să-l atingă, ştiind că însuşi diavolul îl ţinuse în mână. De când îl văzuse pe diavol şi fusese călărit de vrăjitoare, Jim nu mai muncea aproape de loc.

  Când am ajuns cu Tom pe culmea dealului, ne-am aruncat privirile spre târgul din vale, unde clipeau trei-patru luminiţe, pesemne în odăile cu oameni bolnavi. Deasupra noastră strălucea bolta înstelată, iar jos, lângă târg, şerpuia fluviul, lat de vreo milă, grozav de liniştit şi măreţ. Coborând dealul, ne-am întâlnit cu Joe Harper, Ben Rogers şi alţi doi-trei băieţi care se ascunseseră în tăbăcăria veche. Am dezlegat o barcă şi-am pornit la vale pe fluviu, vreo două mile şi jumătate, până la ştirbitura cea mare din coasta dealului, unde am şi tras la mal.

  Am intrat într-un pâlc de tufe, unde Tom ne-a pus pe fiecare să jurăm c-o să păstram taina, apoi ne-a arătat o vă-găună în coasta dealului. Tufişurile erau mai dese acolo. Am aprins lumânările şi ne-am târât pe brânci în văgăună, cale de vreo două sute de metri, până am dat de larg. Tom începu să cerceteze locurile de trecere şi curând se vârî sub un perete în care n-ai fi zis că-i vreo crăpătura. Ne-am târât după el până ce-am ajuns într-un fel de chilioară igrasioasă şi rece, unde ne-am şi oprit.

  — Acum – începu Tom – o să înfiinţăm o bandă de tâlhari şi o s-o botezăm „Banda lui Tom Sawyer”. Toţi cei ce vor să intre în bandă trebuie să depună jurământul şi să-l semneze cu sângele lor.

  Văzând că toţi vor, Tom scoase din buzunar o foaie de hârtie pe care scrisese jurământul şi începu să ni-l citească. Zicea aşa – că fiece băiat trebuie să fie credincios bandei şi să nu-i dea niciodată în vileag secretele; că dacă cineva făcea vreun rău unui membru al bandei, oricare alt membru al ei căruia şeful îi poruncea să-l omoare pe ticălos cu fa-milie cu tot, era dator să se supună, neavând voie să mănânce, nici să doarmă până nu-i ucidea pe toţi şi nu le cresta pe piept câte o cruce – semnul bandei. Nici un străin nu putea folosi acest semn, iar dacă îndrăznea să-l folosească, trebuia judecat, şi a doua oară – omorât pe loc. Iar dacă vreun membru al bandei trăda secretele ei, trebuia să i se taie gâtul, iar cadavrul lui urma să fie ars şi cenuşa – împrăştiată, iar numele trădătorului urma să fie şters de pe listă, cu sânge, şi nu mai putea fi pomenit niciodată de către membrii bandei, fiind blestemat şi sortit uitării pentru vecie.

  Toţi băieţii spuseră că-i un jurământ nemaipomenit de frumos şi-l întrebară pe Tom dacă-l ticluise singur.

  — În parte – răspunse el – iar restul l-am luat din cărţile cu piraţi şi cu hoţi; orice bandă care se respectă are un jurământ ca ăsta.

  Câţiva îşi dădură cu părerea că ar fi bine ca familiile băieţilor care ar trăda secretele bandei să fie omorâte.

  — Bună idee! încuviinţă Tom şi adause cu plaivazul şi prevederea asta.

  — Dar ce ne facem cu Huck Finn, că n-are familie? întrebă Ben Rogers.

  — Păi, n-are tată? zise Tom Sawyer.

  — Da, are tată, numai că de la o vreme nu mai e de găsit. Pe vremuri venea beat mort în tăbăcărie şi se culca lângă porci, dar de-un an şi ceva n-a mai fost văzut pe-acolo.

  Se apucară să despice firul în patru pe chestia asta şi erau cât pe-aci să mă scoată din bandă, sub cuvânt că fiecare membru trebuie să aibă o familie sau pe cineva care să poată fi omorât, altminteri n-ar fi drept pentru ceilalţi. Tăceau toţi, buimăciţi, neştiind cum s-o scoată la capăt. Eram gata să plâng, când deodată îmi dete în gând că domnişoara Watson se potrivea de minune: la nevoie, puteau s-o omoare pe ea.

  — Da, merge. E-n regulă! spuseră băieţii. Huck