Apoi fiecare îşi înţepă degetul cu un ac, ca să aibă cu ce iscăli. Mi-am pus şi eu semnul pe hârtie.

  — Şi-acum – zise Ben Rogers – să vedem cu ce-o să se îndeletnicească banda noastră?

  — Numai cu jafuri şi omoruri – răspunse Tom.

  — Dar ce-o să jefuim? Case, vite, sau…

  — Fleacuri! Să furi vite sau alte lucruri de-astea nu e jaf, ci găinărie – spuse Tom Sawyer. Noi nu suntem găinari, noi trebuie să lucrăm în stil mare. Suntem tâlhari de drumul mare. Purtăm măşti, oprim diligenţe şi trăsuri pe şosea, omorâm oamenii şi le luăm ceasurile şi banii.

  — E musai să-i omorâm?

  — Fireşte, e mai bine aşa. Unii experţi sunt de altă părere, dar îndeobşte se zice că-i mai bine să-i omori pe toţi, afară de ăia pe care putem să-i aducem în peşteră ca prizonieri, până vor fi ransomaţi4.

  — Ce mai e şi asta?

  — Nu ştiu. Dar aşa se obişnuieşte, am citit în cărţi. Şi se înţelege că trebuie să facem şi noi la fel.

  — Dar cum putem s-o facem, dacă nu ştim despre ce-i vorba?

  — La naiba, nu pricepeţi că e obligator? Nu v-am spus că aşa scrie în cărţi? Nu cumva vreţi să faceţi altfel decât scrie în cărţi, ca să-ncurcaţi lucrurile?

  — E uşor de zis, Tom Sawyer, dar cum naiba să fie ransomaţi indivizii, dacă nu ştim despre ce-i vorba? Asta aş vrea să ştiu. Dar tu ce crezi c-ar putea să fie?

  — Habar n-am. Dar s-ar putea să însemne că-i ţinem prizonieri până mor.

  — Aşa mai merge, nu e rău. De ce n-ai spus-o din capul locului? Îi ţinem prizonieri până ce-i ransomează moartea; numai că pân-atunci au să ne otrăvească viaţa, au să ne pape toată mâncarea şi-au să încerce mereu să fugă.

  — Mai las-o-ncolo, Ben Rogers! Cum să fugă când sunt păziţi de un gardian, gata să tragă-n ei la cea mai mică mişcare?

  — Un gardian? Asta-i prea de tot. Cum adică, cineva să stea aici toată noaptea, fără să-nchidă ochii, ca să-i păzească? Ce tâmpenie! N-ar fi mai bine să pună careva mâna pe-un ciomag şi să-i ransomeze de cum sosesc?

  — Nu, fiindcă asta nu-i scris nicăieri. Ascultă, Ben Rogers, ai de gând să faci cum scrie la carte, ori ba? Ce, îţi închipui că ăia care au scris cărţile nu ştiu ce-i bine şi ce nu-i bine să faci? Nu cumva crezi că poţi să-i înveţi tu? Te-nşeli. Nu, amice, o să-i ransomăm cum scrie la carte.

  — Bine, fie. Dar eu, unul, zic că-i o neghiobie. Ia spune, omorâm şi femeile?

  — Ascultă, Ben Rogers, de-aş fi ageamiu ca tine, aş tăcea chitic. Să omori femeile? Ce idee! Nimeni n-a văzut în cărţi una ca asta. Le aduci în peşteră şi te porţi cuviincios cu ele. Şi încetul cu încetul le cazi cu tronc şi ele nu vor să se mai întoarcă acasă.

  — Dacă aşa stau lucrurile, nu mai am nimic de zis, dar să ştii că mare brânză nu e. În curând peştera noastră o să geamă de femei şi de tot felul de tipi care aşteaptă să fie ransomaţi, iar pentru noi, tâlharii, nici n-o să mai fie loc. Dar dă-i înainte. Eu am isprăvit.

  În vremea asta, prichindelul de Tommy Barnes adormise. Când îl treziră, era aşa de speriat, încât începu să bâzâie, spunând că vrea acasă la mămica şi că s-a săturat de hoţie.

  Începură să-l ia în băşcălie, strigându-i: „Sugaciule!” De necaz, piciul ne ameninţă că o să dea pe faţă toate secretele, dar Tom îi dărui cinci cenţi ca să-şi ţină gura. Dup-aceea ne spuse că e timpul să plecăm şi că săptămâna viitoare o să ne întâlnim din nou, ca să jefuim şi să omorâm niscaiva oameni.

  Ben Rogers spuse că nu poate pleca de-acasă decât duminica, aşa că ar fi mai bine să începem duminica viitoare. Toţi ceilalţi fură de părere că nu se cade să săvârşim asemenea isprăvi duminica. Chestia era lămurită. A rămas stabilit să ne întâlnim cât mai curând ca să hotărâm o zi. Apoi, după ce l-am ales pe Tom Sawyer căpitan şi pe Joe Harper aghiotant al bandei, am plecat acasă.

  M-am căţărat pe acoperişul şopronului şi m-am strecurat pe fereastră în camera mea, tocmai când se lumina de ziuă. Hainele mele noi-nouţe erau soioase şi pline de noroi. Iar eu eram mort de oboseală.

  C A P I T O L U L III.

  A doua zi dimineaţă, domnişoara Watson mi-a tras o săpuneală straşnică din pricină că-mi murdărisem hainele; văduva însă nu m-a muştruluit, ci mi le-a curăţat de noroi şi de pete. Părea aşa de amărâtă, că mi-am pus în gând să mă port ca un mieluşel câtăva vreme, dac-oi putea. Apoi domnişoara Watson m-a luat în iatacul ei şi a-nceput să se roage, dar îşi răcea gura de pomană. Zicea că dacă am să mă rog în fiecare zi, au să mi se împlinească toate dorinţele.

  Ţi-ai găsit! Am încercat eu, nu-i vorbă, şi odată m-am ales cu o undiţă, numai că era fără cârlige. N-aveam ce face cu ea fără cârlige, aşa că am încercat de vreo trei-patru ori să cer cârlige, dar degeaba, nu căpătam nimic. Într-o bună zi, am rugat-o pe domnişoara Watson să încerce ea pentru mine. Mi-a răspuns că-s un nătărău. Nu mi-a zis niciodată de ce şi nici acum nu-s dumerit.

  Odată m-am dus în pădure şi mi-am bătut capul să pricep cum devine cazul. Dacă un om – îmi ziceam – poate primi orice ar cere într-o rugăciune, atunci de ce nu-şi recapătă diaconul Winn banii pierduţi cu porcii pe care i-a cumpărat? De ce văduva nu-şi primeşte înapoi tabachera de argint ce i-a fost furată? De ce domnişoara Watson nu pune pic de carne