M-am dus s-o întreb pe văduvă, care m-a lămurit că prin rugăciune se pot căpăta „daruri spirituale”. Văzând că nu pricep despre ce-i vorba, mi-a spus că trebuie să ajut pe alţii şi să am mereu grijă de ei, fără să mă gândesc nici o clipă la mine. Printre „alţii” se numără fireşte şi domnişoara Watson, îmi ziceam eu.

  M-am dus din nou în pădure şi iar mi-am sfredelit creierii ceasuri în şir, dar degeaba, nu vedeam nici un folos pentru mine, ci doar pentru alţii. Pân’ la urmă m-am hotărât să nu-mi mai bat capul şi să-mi văd de-ale mele ca şi mai-nainte.

  Din când în când, văduva mă lua deoparte şi-mi vorbea despre pronia cerească, aşa de frumos, că-mi lăsa gura apă. Dar a doua zi, domnişoara Watson îşi vâra nasul şi strica toată treaba. Am ajuns să cred că or fi fiind două pronii; un nepricopsit ar avea un noroc grozav cu pronia văduvei, dar ar fi vai de viaţa lui dac-ar încăpea pe mâna proniei domnişoarei Watson.

  După multă chibzuială, mi-am zis că n-ar fi rău să fiu ocrotit de pronia văduvei – cu voia ei, bineînţeles. Mă întrebam însă ce folos ar trage pronia asta de pe urma unuia atât de neştiutor şi de necioplit ca mine.

  Babacu’ nu se arătase de peste un an şi nu-i duceam de loc dorul, ba chiar mă simţeam destul de bine fără el. Nu mai voiam să-l văd. De câte ori era treaz şi se-ntâmpla să pună gheara pe mine, mă cotonogea. De aceea mă obişnuisem să fug în pădure când îl ştiam prin preajmă. Cam pe vremea aceea oamenii povesteau că se înecase în fluviu, cu vreo douăspre-zece mile mai sus de orăşel. Cel puţin aşa zicea lumea. Cică înecatul era de-un stat cu el, purta nişte zdrenţe şi avea un păr lung-lung, taman ca babacu’. Dar faţa i-era de nerecunoscut, fiindcă stătuse prea mult în apă, încât nici nu mai aducea cu o faţă omenească. Lumea spunea că plutise pe spate. Îl scoseseră din apa şi-l îngropaseră pe mal. Dar n-am avut parte de linişte prea multă vreme, fiindcă ştiam că un bărbat mort nu pluteşte pe spate, ci pe burtă. Eram sigur că nu fusese babacu’, ci o femeie îmbrăcată în straie bărbăteşti. Şi iar m-a îmboldit teama, gândindu-mă că bătrânul o să se-ntoarcă într-o bună zi, cu toate că tare-aş fi vrut să nu mai vină.

  Vreme de o lună ne-am tot jucat de-a tâlharii, apoi m-am lăsat păgubaş, ca şi ceilalţi de altfel. Nu jefuisem şi nici nu omorâsem pe nimeni, ne lăudam numai. Când şi când o zbugheam din pădure şi dădeam năvală asupra porcarilor sau asupra precupeţelor care-şi duceau zarzavaturile la piaţă, dar n-am capturat niciodată nimic. Tom Sawyer zicea că porcii-s „lingouri”, iar napii şi celelalte legume – „juvaeruri”. Ne întorceam la peşteră şi pălăvrăgeam despre isprăvile noastre, despre oamenii pe care-i omorâsem sau îi însemnasem cu pecetea bandei. Eu unul nu vedeam nici un folos în toate astea. Într-o zi, Tom trimise un băiat să alerge prin târg cu un ciomag aprins – zicea că-i un „slogan”5 (era semnalul de adunare a bandei). Apoi ne înştiinţă că iscoadele îi aduseseră în taină vestea că a doua zi un mare convoi de neguţători spanioli şi bogătaşi arabi, având o încărcătură de diamante, va poposi în valea de lângă peşteră, împreună cu două sute de elefanţi, şase sute de cămile şi peste o mie de catâri, şi cu o escortă de numai patru sute de soldaţi. Zicea că o să facem o „ambuscadă”6, că o să-i omorâm pe toţi şi că o să-i prădăm.

  Tom ne porunci să ne lustruim săbiile şi puştile şi să fim gata. Aşa era Tom: nu s-ar fi încumetat să prade nici măcar un car cu napi, dar ţinea morţiş să aibă săbiile şi puştile curăţate pentru atac, cu toate că nu erau decât nişte biete ciomege şi cozi de mătură. Puteai să le freci până-ţi ieşea sufletul, că tot nu erau bune de nimic; doar să faci focul cu ele!

  Eu ştiam că nu putem veni de hac unei asemenea armate de spanioli şi arabi, dar voiam să văd cămilele şi elefanţii, aşa încât sâmbătă, a doua zi, am fost la postul meu, în „ambuscadă”.

  Când am auzit comanda, ne-am năpustit din pădure şi-am coborât în fugă povârnişul. Şi ce să vezi? Nici picior de spaniol, de arab, de cămilă sau de elefant. Nu erau decât nişte elevi de la şcoala de duminică în excursie, şi încă nişte elevi din clasa I-a. I-am pus pe fugă şi i-am urmărit până la peşteră, dar n-am capturat decât nişte gogoşi şi puţin magiun.

  Ben Rogers, mai norocos, a pus mâna pe o păpuşă de cârpă, iar Joe Harper pe o carte de rugăciuni şi pe un abecedar. S-a ivit însă dascălul şi ne-a silit s-o luam la goană şi să lăsăm baltă toată prada. N-am văzut nici urmă de diamante, dar când i-am cerut socoteală lui Tom Sawyer, mi-a răspuns că erau acolo sumedenie de diamante, precum şi arabi, elefanţi şi câte şi mai câte.

  — Atunci – zic eu – de ce nu le-am putut vedea şi noi?

  — Dacă n-ai fi atât de ageamiu – mi-a spus el – şi ai fi citit cartea Don Quijote, ai fi ştiut fără să mă mai întrebi.

  Toate astea – zicea el – sunt roadele magiei. Cică ar fi fost acolo sute de soldaţi, şi elefanţi, şi comori, şi aşa mai departe; dar duşmanii noştri, pe care-i numea magicieni, prefăcuseră toate astea, numai din răutate, într-o excursie de elevi ai unei şcoli de duminică.

  — Bine, fie – i-am zis eu – dar ce ne-mpiedica să-i atacăm pe magicieni?

  — Eşti un prost, mă repezi el. Nu ştii că un magician poate chema o sumedenie de spiriduşi care te-ar face praf cât