— Bine, bine – am stăruit eu – dar ce-ar fi dacă am chema şi noi în ajutor nişte spiriduşi? Oare n-am putea să-i snopim pe ăilalţi?

  — De unde să faci rost de ei?

  — Nu ştiu. Da’ ăia cum fac rost?

  — Aia freacă o lampă veche de cositor sau un inel de fier şi atunci spiriduşii vin repede-repede, învăluiţi într-un nor de fum, cu tunete şi fulgere, şi fac tot ce li se porunceşte. Pentru ei e floare la ureche să smulgă un turn şi să-l trântească în capul unui director de şcoală de duminică sau în capul mai ştiu eu cui.

  — Şi cine-i pune aşa pe roate?

  — Cum cine? Ăl care freacă lampa sau inelul. Spiriduşii îl ascultă orbeşte şi trebuie să-i îndeplinească toate poruncile. Dacă le spune să clădească din diamante un palat lung de patruzeci de mile şi să-l umple cu gumă de mestecat sau mai ştiu eu cu ce, şi să-i aducă pe fiica împăratului Chinei ca să se însoare cu ea, spiriduşii n-au încotro şi-i îndeplinesc porunca pân-a doua zi, înainte de răsăritul soarelui. Şi în afară de asta, trebuie să care palatul în orice loc din ţară ar dori stăpânul lor. Acum ai priceput?

  — Eu cred că-s nişte zevzeci că nu-şi păstrează palatul, în loc să umble ca nebunii cu el în cârcă. Pe legea mea, dac-aş fi în locul lor, l-aş lăsa să crape pe ăl de-ar încerca să mă scoată din rosturile mele, frecând o rablă de lampă.

  — Ce tot vorbeşti, Huck Finn? Nu pricepi că vrândnevrând ai fi silit să vii, dacă magicianul freacă lampa?

  — Ce? Să mă silească pe mine, care-s înalt cât un pom şi gros cât o biserică? Ei bine, să zicem c-aş veni, dar l-aş sili eu să vadă stele verzi!

  — Prostii! Ţie degeaba-ţi vorbeşte omu’ Huck. Eşti un nătărău. Habar n-ai de nimic.

  M-am gândit două-trei zile la afacerea asta şi-n cele din urmă m-am hotărât să văz cu ochii mei dacă e ceva serios sau nu. Am făcut rost de o lampă veche de cositor şi de un inel de fier, m-am dus cu ele în pădure şi le-am frecat şi răsfrecat, până mi-a ieşit sufletul, zicându-mi că-mi voi clădi un palat şi-l voi vinde. Dar degeaba, nu s-a arătat nici un duh. Atunci mi-am dat seama că toată chestia era doar o minciună de-a lui Tom Sawyer. Poate că-n mintea lui arabii şi elefanţii trăiau aievea. Eu, unul, nu văzusem însă decât nişte elevi de la şcoala de duminică.

  C A P I T O L U L IV.

  Ei, şi-aşa trecură vreo trei-patru luni. Acum, iarna era în toi. În tot acest răstimp m-am dus în fiece zi la şcoală şi ajunsesem să cunosc buchiile, să citesc şi să scriu niţeluş, ba chiar ştiam pe dinafară tabla înmulţirii până la şase ori şapte treizeci şi cinci. Cred că n-aş fi în stare niciodată să merg mai departe chiar de-ar fi să trăiesc o veşnicie. Nu prea se lipeşte aritmetica de mine.

  La început nu puteam suferi şcoala, dar cu vremea m-am obişnuit. De câte ori mă simţeam obosit peste măsură, trăgeam la fit, iar bătaia pe care o încasam a doua zi îmi făcea bine şi mă înviora. Aşa încât, cu cât mă duceam mai des la şcoală, cu atât mi se părea mai uşor. Începusem chiar să mă obişnuiesc cu felul de a fi al văduvei, care nu mă mai scotea din sărite. Ce mă sâcâia mai mult era că trebuia să locuiesc într-o casă şi să dorm într-un pat, dar înainte de a se fi răcit vremea, o tuleam din când în când de-acasă şi dormeam în pădure, aşa, ca să mă mai odihnesc şi eu oleacă.

  Vechile apucături îmi plăceau mai mult, se-nţelege, dar începusem să prind gust şi pentru cele noi, aşa, puţintel. Văduva zicea că merg încet, dar sigur, pe calea cea bună şi că nu-i mai e ruşine cu mine.

  Într-o dimineaţă, la prânzişor, mi s-a întâmplat să răstorn solniţa. Am întins iute mâna după niţică sare ca s-o arunc peste umărul stâng, pentru a alunga piaza rea, dar domnişoara Watson mi-a luat-o înainte şi m-a apucat de braţ, zicându-mi:

  — Lasă mâna, Huckleberry, neîndemânaticule!

  Văduva a pus o vorbă bună pentru mine, dar eram sigur că asta nu-i destul ca să alunge nenorocul. După masă am plecat necăjit şi speriat, întrebându-mă ce-o să mi se întâmple şi când anume. Te poţi feri de unele nenorociri, dar nu de o nenorocire ca asta. Aşa că n-am mai încercat nimic şi-am umblat de colo până colo, cătrănit şi cu ochii la pândă.

  M-am dus în grădina din faţa casei şi m-am căţărat pe pârleazul gardului ăl mare de uluci. Pământul era acoperit cu un pospai de zăpadă proaspătă, în care se zăreau urme de paşi. Veneau dinspre pietrărie şi se opreau puţin în dreptul pârleazului, apoi treceau de-a lungul gardului. Curios lucru că drumeţul nu intrase, după ce se învârtise atâta prin faţa pârleazului. Nu puteam pricepe de ce. Mă gândeam să mă iau după urmele paşilor, dar m-am oprit să le cercetez mai întâi. La început n-am băgat de seamă nimic, însă curând am desluşit în călcătura piciorului stâng o cruce făcută de nişte ţinte mari, pesemne ca s-alunge diavolii.

  În clipa următoare, coboram în fugă dealul. Mă uitam din când în când înapoi, dar n-am văzut pe nimeni. Şi-aşa, într-un suflet, am ajuns la judele Thatcher.

  — Ce-i cu tine, băiete – îmi spuse el – ce gâfâi aşa? Ai venit să-ţi încasezi dobânda?

  — Nu, dom’le… Da’ ce, am ceva de luat?

  — Sigur că da, aseară ţi-a sosit dobânda pe jumătate de an, peste o sută cincizeci de dolari. O adevărată avere pentru tine. N-ar strica să