— Nu, domnule – îi spun eu – nu vreau să-i cheltuiesc. Nu vreau să-i iau nici pe ăştia, nici pe ceilalţi şase mii. Vreau să-i luaţi dumneavoastră, vi-i dau pe toţi.

  Judele păru uimit. Se vedea că nu pricepe nimic.

  — Adică, ce vrei să spui, băiete?

  — Nu mă întrebaţi, vă rog. Aşa-i că-i luaţi?

  — Bine, dar nu pricep. Ce s-a întâmplat?

  — Vă rog, luaţi-i şi nu mă mai întrebaţi nimic, nu mă siliţi să vă spun minciuni.

  Se gândi un pic, apoi rosti:

  — Aha, mi se pare c-am ghicit. Vrei să-mi vinzi averea ta, nu să mi-o dai. Asta e.

  Mâzgăli ceva pe o hârtie, reciti ce scrisese şi-mi spuse:

  — Uite, am scris „în compensaţie”. Asta înseamnă că ţi-am cumpărat totul şi ţi-am achitat. Uite un dolar pentru tine. Şi acum iscăleşte!

  Am iscălit şi am plecat.

  Jim, negrul domnişoarei Watson, avea un ghemotoc de păr, mare cât un pumn, care fusese scos din al patrulea bărdăhan al unui bou. Cu ghemotocul ăsta Jim făcea farmece. Spunea că înăuntrul lui ar sălăşlui un duh atotştiutor. În seara aceea m-am dus la el şi i-am spus că babacu’ se întorsese din nou, îi văzusem urmele paşilor pe zăpadă. Voiam să aflu ce-avea de gând şi cât timp va rămâne. Jim scoase ghemotocul şi-i şopti ceva, apoi îl aruncă pe podea. Ghemotocul căzu ca o piatră, fără să se rostogolească mai mult de-o palmă. Jim mai încercă o dată şi înc-o dată – dar în zadar. Atunci îngenunche, îşi lipi urechea de ghemotoc şi ascultă. Degeaba. Cică ghemotocul nu voia să vorbească. Uneori – mă lămuri el – nu scotea o vorbă dacă nu-i dădeai bani. I-am spus atunci că am un firfiric vechi şi calp, care n-avea nici un preţ, fiindcă sub argint se vedea arama – şi chiar şi aşa nu l-ar fi primit nimeni: era atât de lustruit, că părea unsuros şi asta-l dădea de gol. (N-aveam de gând să-i spun nimic despre dolarul pe care ttii-l dăduse judecătorul.) Nu-i cine ştie ce – i-am zis – dar poate că ghemotocul n-o să bage de seamă şi o să-l primească. Jim mirosi bănuţul, îl muşcă, îl frecă şi-mi spuse ca va face aşa fel încât ghemotocul să creadă că-i bun.

  O să ia un cartof de Irlanda, o să-l despice şi-o să vâre bănuţul înăuntru, lăsându-l acolo toată noaptea. A doua zi dimineaţa n-o să i se mai vadă arama şi n-o să mai fie unsuros, aşa că l-ar primi oricare om din târg, darămite o minge de păr. Ştiam şi eu şmecheria cu cartoful, dar o uitasem.

  Jim puse bănuţul sub mingea de păr, îngenunche şi ascultă din nou. De data asta – îmi zise el – mingea e-n toane bune, şi dacă vreau, o să-mi ghicească tot viitorul.

  — Dă-i înainte! îl îndemnai eu.

  Mingea îi vorbi lui Jim, iar Jim îmi spuse totul mie:

  — Taică-tu, bătrânu’, încă nu ştie ce vrea, acu’ îi vine să plece, acu’ vrea iar să rămână. Ăl mai bun lucru-i să stai liniştit şi să-l laşi pe bătrân să facă ce vrea. Deasupra lui zboară doi îngeri: unu-i alb, altu’ negru. Albu-l îndeamnă să facă bine o ţâră, dar p-ormă vine negru’ şi strică tot. Nimeni nu poate şti care înger o să-nvingă pân’ la urmă; cu tine însă totu-i cât se poate de bine. Te aşteaptă multe necazuri, dar şi multe bucurii în viaţă. Ai să suferi de câteva ori, şi-ai să cazi şi la pat, dar ai să te scoli sănătos. Prin viaţa ta trec două fete. Una-i bălaie, alta-i oacheşă. Una-i bogată, ailaltă săracă. Tu o iei de nevastă mai întâi pe aia săracă, apoi pe aia bogată. Ai grijă să te fereşti de apă cât se poate mai mult. Şi fii cu ochii-n patru, fiindcă ţi-e scris să mori spânzurat.

  Când în noaptea aceea m-am suit în odaia mea şi am aprins lumânarea, la lumina ei l-am zărit pe babacu’ în carne şi oase!

  C A P I T O L U L V.

  Închisesem uşa. Întorcând capul, l-am zărit.

  De când mă ştiu mi-a fost frică de el, atât de zdravăn mă bătea. Şi-acum mi-era teamă, dar într-o clipă m-am dumerit că n-aveam de ce; la-nceput, parcă mi s-a tăiat răsuflarea, văzându-l acolo pe neaşteptate, dar după a dintâi tresărire, ca să zic aşa, mi-am dat seama că de data asta spaima mea n-avea nici un temei.

  Babacu’ era om la aproape cincizeci de ani – şi-şi arăta vârsta. Chica lui încâlcită şi slinoasă îi atârna pe frunte, încât îi puteai vedea printre şuviţe, ca printr-un frunziş, ochii strălucitori. Avea un păr negru, fără nici un fir cărunt, la fel ca şi favoriţii-i lungi şi încâlciţi. Obrajii – atât cât i se vedeau – n-aveau nici o culoare. Erau albi, de un alb nefiresc care te înfiora, de ţi se încrâncena carnea pe tine, un alb de broască, de burtă de peşte, iar în loc de haine, purta nişte flenduri.

  Şedea picior peste picior şi prin gheata ruptă a celui de deasupra i se vedeau două deşte pe care şi le mişca din când în când. Pălăria-i zăcea pe podea – o pălărie veche, neagră, cu fundul scobit ca un capac.

  Stăteam şi mă uitam la el. Mă privea şi el, de pe scaunul niţeluş aplecat, pe care şedea.

  Punând lumânarea pe masă, am băgat de seamă că geamul era deschis. Sărise desigur pe fereastră, de pe acoperişul şopronului. După ce mă măsură bine din tălpi până-n creştet îmi spuse:

  — Haine scrobite, ai? Crezi că eşti cineva, ai?

  — Poate că sunt, poate că nu.

  — Lasă gura! De când am plecat, ai strâns ceva podoabe pe tine, dar te pun eu cu botul pe labe, fii