În frigider era o tartă cu căpşuni. Era acoperită cu folie Saran Wrap şi, după ce o cântărise multă vreme cu priviri posomorâte şi năucite, Frannie o scoase, o aşeză pe tejghea şi-şi tăie o felie. O căpşună căzu pe masă cu un plescăit surd, când trecu felia de plăcintă pe o farfurie mai mică. Ridică fructul şi-l mâncă. Şterse mica pată de suc de pe suprafaţa tejghelei cu o cârpă de vase. Aşeză din nou folia peste restul prăjiturii şi o puse la loc, în frigider.

În momentul în care se întoarse ca să ia farfuria se întâmplă să-i cadă ochii pe suportul de cuţite de lângă dulap. Tatăl ei îl făcuse din două şine magnetice. Între ele atârnau cuţitele, cu lama în jos. Soarele puternic al după-amiezii se reflecta de suprafaţa lor strălucitoare. Rămase cu privirile aţintite asupra cuţitelor vreme îndelungată, fără ca expresia posomorâtă, vag curioasă, din privirile ei să sufere vreo schimbare, frământând în mâini cutele şorţului prins la brâu.

În cele din urmă, cam după vreun sfert de oră, îşi aminti că se gândea la ceva anume. Oare la ce? Dintr-un motiv care-i scăpa, în minte îi veni un citat biblic, de fapt o parafrază: Decât să te uiţi la paiul din ochiul altuia, mai bine ai vedea bârna din ochiul tău. Începu să cântărească vorbele. Pai? Bârnă? Aceste două cuvinte o puseseră întotdeauna în încurcătură. Ce fel de bârnă? Ca raza de Lună? Sau ca o grindă pe care se sprijină acoperişurile? Tot aşa existau şi „raza” unei lanterne şi figuri „radioase”, iar New Yorkul avusese un primar cu numele de Abe Beame, ca să nu mai vorbim de un cântec pe care-l învăţase în timpul Şcolii Biblice de Vacanţă... Voi fi raza Lui de soare.

...Decât să te uiţi la paiul din ochiul altuia...

Dar nu era vorba de ochi, ci de tartă. Se întoarse şi văzu o muscă plimbându-se pe prăjitură. O alungă cu un gest al mâinii. Adio, domnule Muscoi, să nu te mai atingi de plăcintoi.

Contemplă multă vreme felia de tartă. Mama şi tatăl ei muriseră amândoi, asta ştia prea bine. Maică-sa se stinsese la Sanford Hospital, iar taică-su – cel care odinioară ştiuse s-o facă să se simtă totdeauna binevenită la el în atelier – zăcea fără viaţă în pat, în camera de la primul cat. Oare de ce cuvintele aveau mereu capriciul de a-i veni în rime? Versuri ieftine, îngrozitoare, care îi năvăleau în minte, ca textele alea idioate pentru exersarea memoriei, de care ţi-aduci aminte în delirul provocat de febră. Câinele are-o căpuşă, care-l atacă la guşă...

Îşi veni brusc în fire, străbătută de un fior de spaimă. În încăpere se răspândise un miros fierbinte. Ceva ardea.

Frannie privi repede peste umăr şi descoperi o tigaie în care se prăjeau cartofi, pe care o pusese pe plită şi o uitase acolo. Un nor gros şi rău mirositor se revărsa din direcţia respectivă. Din tigaie săreau stropi mari de grăsime care, aterizând pe suprafaţa fierbinte, se aprindeau pentru scurt timp, ca şi cum o mână invizibilă ar fi dat foc la nişte brichete cu butan. Interiorul vasului era negru ca tăciunele.

Atinse mânerul tigăii şi-şi retrase repede degetele, tresărind uşor. Era prea fierbinte ca să poţi pune mâna. Apucă un şervet, îl înfăşură în jurul mânerului şi scoase repede pe uşa din spate vasul, care sâsâia înfuriat, ca un balaur. Îl aşeză pe prima treaptă a scării verandei. Deşi percepea parfumul de caprifoi şi zumzăitul albinelor, nu le băgă în seamă. Timp de o clipă, vălul gros care-i atenuase toate reacţiile emotive din ultimele patru zile fu străpuns, iar ea se simţi cu adevărat speriată. Speriată? Nu... de fapt, se afla într-o stare de groază incipientă, la numai un pas de panică.

Îşi aduse aminte cum curăţase cartofii şi-i pusese la prăjit în ulei marca Wesson Oil. Acum de-abia îşi amintea. Dar pentru o vreme... pfui! Pur şi simplu uitase.

Stând pe verandă, încă ţinând cârpa de vase într-o mână, încercă să reconstituie cu exactitate şirul gândurilor ei după ce pusese cartofii la prăjit. I se părea că este foarte important.

Păi, mai întâi îi venise în minte că o masă constând exclusiv din cartofi prăjiţi nu era prea hrănitoare. Apoi se gândise că, dacă bufetul McDonald’s de pe US 1 n-ar fi fost închis, n-ar fi fost obligată să-i pregătească ea, ci ar fi putut să adauge şi un hamburger la meniu. N-ar fi făcut decât să ia maşina şi să oprească chiar în dreptul ferestrei aceleia pe unde primeai mâncarea direct. Şi-ar fi comandat un Quarter Pounder şi cartofi din cei mari, care se vindeau în cutii de un roşu-aprins, din carton. Cu mici pete de grăsime în interior. Nesănătoşi, fără îndoială, însă altfel, o adevărată desfătare. Pe urmă... se spune, doar, că femeile însărcinate au tot felul de pofte ciudate.

Ajunse astfel la următoarea verigă a lanţului. Poftele ciudate o duseseră cu gândul la tarta cu căpşuni ascunsă în frigider. Dintr-odată, i se păru că-şi dorea o felie din tartă mai mult decât orice altceva pe lumea asta. Prin urmare, se pregătise să mănânce din prăjitură, dar la un moment dat privirile ei fuseseră atrase de suportul pentru cuţite pe care tatăl ei îl făcuse pentru maică-sa (doamna Edmonton, soţia medicului, se arătase atât de încântată de suport, încât Peter îi meşterise şi ei unul, cu două Crăciunuri în urmă), după care mintea ei pur şi simplu... se scurtcircuitase. Paie... bârne... muşte...

― Vai, Doamne, se adresă ea curţii pustii din spatele casei şi grădinii pe care taică-su nu mai apucase s-o plivească.

Se aşeză, îşi îngropă faţa în şorţ şi plânse.

După ce lacrimile i se uscară, crezu că se simte ceva mai bine... dar teama nu-i dispăruse cu totul. Oare îmi pierd minţile? se întrebă ea. Oare aşa se întâmplă, oare aşa te simţi când suferi o criză nervoasă sau cum