Din momentul în care tatăl ei murise, cu o seară în urmă, la ora 8.30, capacitatea de concentrare mintală părea să-i fi scăzut considerabil. Uita ce făcuse, mintea i-o lua razna, spre cine ştie ce tărâmuri de vis, sau pur şi simplu cădea în amorţeală, fără să se mai gândească la absolut nimic, mai puţin conştientă de ceea ce se petrece în jurul ei decât o căpăţână de varză.

După ce tatăl ei se stinsese, rămăsese alături de el multă vreme. Apoi coborâse la parter şi deschisese televizorul. Fără vreun motiv anume; după cum se spune, în clipa respectivă i se păruse o idee bună. Singurul post care emitea era WCSH din Portland, afiliat la NBC, care, din câte înţelesese ea, transmitea un spectacol absolut dement despre un fel de proces. Un negru, care părea întruchiparea celor mai sumbre coşmaruri ale membrilor din Ku Klux Klan despre vânători de capete africani, se prefăcea că execută nişte albi cu pistolul lui, în timp ce alţi oameni din public aplaudau. Desigur, era o simplă înscenare – asemenea lucruri nu se prezentau la televizor, dacă erau reale —, şi totuşi scenele păreau reale. Îi aduceau aminte de Alice în ţara Minunilor, cu osebire că de această dată nu Regina de Cupă urla „Tăiaţi-le capetele!”, ci... cum? Cine? Prinţul Negru, din câte presupusese ea. Cu toate că animalul acela încins la brâu nu aducea nici pe departe cu un Prinţ.

Ceva mai târziu (deşi n-ar fi fost în stare să precizeze după câtă vreme), în cursul aceluiaşi program, alţi bărbaţi au năvălit în studio şi a izbucnit un schimb de focuri, realizat încă şi mai realist decât execuţiile. A văzut oameni aproape decapitaţi de gloanţele de calibru mare, căzuţi la pământ cu sângele ţâşnind din gâtlejurile sfârtecate, ca din nişte teribile pompe arteriale. Îşi aminti că gândise, în felul ei dezlânat, că ar fi trebuit să apară din când în când pe ecran unul dintre anunţurile acelea ale lor, avertizându-i pe părinţi să-i ducă pe copii la culcare sau să schimbe canalul. Îşi aminti că-i trecuse prin minte că WCSH şi-ar putea pierde licenţa de emisie; nu încape îndoială, programul era infernal de sângeros.

Închisese televizorul atunci când obiectivul aparatului de filmat se înălţase, prezentând doar reflectoarele din studio agăţate de plafon, şi se întinsese pe canapea, cu privirile aţintite în propriul ei tavan. Somnul o furase chiar acolo, iar dimineaţa, când se trezise, era convinsă pe trei sferturi că visase întregul program. De fapt, chiar asta era poanta: totul începuse să pară un coşmar străbătut de cele mai neaşteptate şi inexplicabile nelinişti. Un coşmar care începuse odată cu moartea mamei: aceea a tatălui ei nu făcuse decât să amplifice nişte lucruri existente. La fel ca şi în Alice, evenimentele deveneau tot mai stranii.

Avusese loc o întrunire specială a municipalităţii, la care tatăl ei participase, deşi în momentul respectiv era deja bolnav. Îl însoţise şi Frannie, care avea sentimentul că se mişcă într-o lume ireală, ca o drogată – chiar dacă fizic se simţea la fel ca întotdeauna.

Primăria fusese aglomerată, se adunase mult mai multă lume decât la şedinţele municipalităţii de la sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie. De peste tot se auzeau strănuturi, tuse şi suflatul nasului în batiste. Cei de faţă erau speriaţi şi gata să-şi dea drumul la nervi la cea mai mică provocare. Vorbeau tare, cu voci răguşite. Se ridicau în picioare. Făceau gesturi vehemente cu mâinile. Pronunţau sentinţe. Mulţi dintre ei – şi nu numai femeile – aveau chipul scăldat în lacrimi.

În cele din urmă, se luase decizia ca oraşul să fie închis. Nu se va mai permite accesul nimănui. Dacă oamenii doreau să plece, foarte bine, atât timp cât înţelegeau limpede că nu aveau cum să se mai întoarcă. Drumurile care legau oraşul de exterior – şi mai ales US 1 – urmau să fie baricadate cu automobile (după o aprigă dispută verbală, care durase o jumătate de oră, hotărâseră să se folosească de camioanele Serviciilor Comunale, proprietatea oraşului), iar voluntari înarmaţi cu puşti aveau să păzească aceste puncte de blocadă. Cei care doreau să se folosească de US 1 pentru a călători spre nord sau spre sud urmau să fie îndreptaţi către Wells, la miazănoapte, sau către York, la miazăzi, unde puteau intra pe Interstate 95, ocolind astfel Ogunquit. Iar cei care ar fi încercat totuşi să forţeze trecerea aveau să fie împuşcaţi. Şi omorâţi? se interesă cineva. Ba bine că nu, se repeziră alţi câţiva.

Un mic grup, format din circa douăzeci de persoane, susţinea să fie alungaţi din oraş cei care se molipsiseră deja. Votul împotriva lor a fost însă covârşitor, deoarece în acea seară de 24, când avea loc întrunirea, aproape toţi orăşenii sănătoşi aveau rude apropiate sau prieteni bolnavi. Majoritatea credeau ştirile potrivit cărora vaccinul urma să sosească în curând. Cum ar mai fi putut sa privească iarăşi unii în ochii altora, spuneau ei, dacă toată chestia se dovedea a fi o alarmă falsă, la care ei reacţionaseră exagerat, gonindu-i pe cei apropiaţi ca pe nişte câini de pripas?

Atunci, cineva a sugerat să fie alungaţi toţi vilegiaturiştii bolnavi.

Vilegiaturiştii, prezenţi în număr mare, au susţinut cu înverşunare că ei fuseseră cei care întreţinuseră ani întregi şcolile, drumurile, săracii şi plajele publice ale oraşului prin impozitele pe care le plăteau pentru vile. Afacerile care nu reuşeau să se menţină pe linia de plutire de la mijlocul lui septembrie şi până în iunie nu supravieţuiau decât datorită dolarilor pe care-i cheltuiau ei vara. Iar dacă aveau să fie trataţi într-o asemenea manieră nedemnă, locuitorii din Ogunquit să fie siguri că ei nu se vor întoarce niciodată. Şi atunci nu le rămânea decât să scurme din nou prin mâl după homari, scoici şi raci, ca să-şi câştige existenţa. Moţiunea izgonirii din oraş a vilegiaturiştilor bolnavi a căzut cu o majoritate confortabilă.

Încă înainte de miezul nopţii, baricadele fuseseră ridicate, iar până a doua zi, în zorii zilei de 25, mai mulţi oameni fuseseră împuşcaţi în preajma barajelor, majoritatea fiind doar răniţi, dar trei sau patru fuseseră