ucişi. Aproape toţi erau locuitori ai Bostonului, care se refugiau în masă spre nord, cuprinşi de groază şi prostiţi din cauza panicii. Unii consimţiseră de bunăvoie să se întoarcă la York şi ocoliseră oraşul, dar alţii erau prea înnebuniţi ca să mai fie în stare să priceapă şi încercaseră fie să pătrundă frontal prin bariere, fie să le ocolească prin şanţul domol de la marginea drumului. Fuseseră trataţi cum se cuvine.

Însă până către seară, cei mai mulţi dintre cei care păzeau barierele erau şi ei foarte bolnavi, roşii la faţă din cauza febrei, proptindu-şi mereu puştile între picioare, ca să-şi poată şterge nasul. Câţiva dintre băieţi, ca Freddy Delancey sau Curtis Beauchamp, îşi pierduseră pur şi simplu cunoştinţa şi căzuseră la pământ; mai târziu fuseseră duşi înapoi, la clinica improvizată deasupra primăriei, unde-şi găsiseră sfârşitul.

Ieri de dimineaţă însă, tatăl lui Frannie, care fusese împotriva ideii cu blocarea drumurilor, căzuse la pat, iar ea rămăsese lângă el ca să-l îngrijească. N-a acceptat să fie dus la spital. Dacă tot avea să moară, îi spusese el lui Frannie, prefera să se întâmple chiar aici, acasă, decent, într-un loc cât mai izolat cu putinţă.

La începutul după-amiezii, traficul încetase aproape cu desăvârşire. Gus Dinsmore, paznicul parcării de la plaja publică, zisese că, după părerea lui, atâtea maşini rămăseseră nemişcate de-a lungul drumurilor, încât chiar şi cele la volanul cărora se mai aflau încă şoferi (sau şoferiţe) în stare să conducă nu aveau cum să mai înainteze. Cu atât mai bine, pentru că în după-amiaza zilei de 25 nu mai rămăseseră decât vreo treizeci de bărbaţi capabili să stea de strajă. Chiar şi Gus, care se simţise perfect până ieri, fusese doborât de răceală. De fapt, singura persoană care părea să fi rămas sănătoasă în întregul oraş, în afară de ea, era Harold, fratele lui Amy Lauder, în vârstă de şaisprezece ani. Amy murise chiar înainte de acea primă întrunire a orăşenilor; rochia ei de mireasă rămăsese nepurtată, atârnată în şifonier.

Fran nu ieşise astăzi din casă şi nu văzuse pe nimeni de când trecuse pe la ea Gus, ieri după-amiază, ca să vadă ce face. Auzise în câteva rânduri zgomot de motoare de dimineaţă şi detunătura a două focuri de armă, de undeva, din apropiere, în rest nimic. Liniştea perfectă, netulburată de nimic, îi întărea şi mai mult senzaţia de ireal.

Iar acum existau câteva lucruri asupra cărora trebuia să se concentreze. Muşte... ochi... plăcinte. Frannie se surprinse ascultând frigiderul. Acesta era dotat cu un dispozitiv automat de producere a gheţii; cam la fiecare douăzeci de secunde se auzea un zgomot înfundat, venind din măruntaiele maşinăriei, de câte ori se mai forma un cub.

Rămase acolo aproape o oră întreagă, cu farfuria în faţă, cu o mină posomorâtă, pe jumătate întrebătoare. Încetul cu încetul, un nou gând începu să se ridice din adâncuri – de fapt, două gânduri, ce i se păreau legate între ele şi, în acelaşi timp, total străine unul de celălalt. Erau ele oare părticele ale unui gând mai mare? Începu să le examineze mai atent, urmărind în continuare, cu o ureche, căderea cuburilor de gheaţă în dispozitivul din interiorul frigiderului. Cel dintâi gând era acela că tatăl ei murise: murise acasă, ceea ce fusese probabil o mulţumire pentru el.

Cel de al doilea avea de-a face cu ziua respectivă. Era o zi minunată de vară, fără de cusur, de felul acelora pentru care turiştii veneau pe litoralul din Maine. Nu vii ca să înoţi, pentru că apa nu este niciodată destul de caldă pentru baie; vii ca să admiri nesfârşita frumuseţe a zilelor de aici.

Soarele strălucea cu putere; din locul unde stătea, Frannie putea citi termometrul montat în afara ferestrei din spate a bucătăriei. Mercurul se ridicase până aproape de douăzeci şi şapte de grade. Era o zi minunată, iar tatăl ei era mort. Mai exista oare şi o altă legătură, în afară de aceea sentimentală, cu mult prea evidentă?

Se încruntă, cuprinsă de confuzie şi de apatie. Mintea ei se învârti în jurul acestor probleme, apoi porni în derivă către altele, pentru a se întoarce însă de fiecare dată la punctul de plecare.

Era o zi minunată şi caldă, iar tatăl ei era mort.

În clipa aceea înţelese care era legătura şi-şi închise ochii, strângând din pleoape, ca şi cum tocmai ar fi primit o lovitură.

În acelaşi timp, mâinile i se încleştară printr-un gest reflex în faţa de masă, aruncând farfuria la podea. Porţelanul se făcu ţăndări cu zgomotul unei bombe, iar Frannie scoase un ţipăt, îşi duse mâinile la obraji, săpând în ei brazde adânci cu unghiile. Din privirile ei dispăruse cu desăvârşire apatia şi plutirea aceea imprecisă. Se simţea de parcă ar fi fost pălmuită zdravăn sau ca şi cum i s-ar fi plimbat pe sub nas o sticluţă cu amoniac.

Nu este posibil să ţii un cadavru în casă. Cu atât mai puţin în miezul verii.

Indiferenţa începu să i se strecoare din nou în minte, ştergând claritatea gândului, drapând şi ascunzând o parte din oroarea lui. Se apucă să asculte iarăşi zgomotul surd al cuburilor de gheaţă...

Se luptă cu letargia. Se ridică în picioare, se duse la chiuvetă, o umplu, apoi îşi stropi obrajii cu apa rece luată în căuşul palmelor, înfiorându-şi pielea pe care apăruse o boare de transpiraţie.

Se putea lăsa oricât în voia reveriei, dar mai întâi trebuia să se ocupe de chestiunea aceea. Neapărat. Nu putea să-l lase să zacă pur şi simplu în patul lui de la etaj, acum, în miez de vară. Situaţia semăna prea tare cu povestirea aceea a lui Faulkner, care nu lipsea din niciuna dintre antologiile de texte destinate colegiilor. „Un trandafir pentru Emily.” Ceilalţi nu reuşiseră să-şi explice de unde venea duhoarea aceea teribilă, care dispăruse după o vreme. Era... era...

― Nu! strigă ea în bucătăria însorită.

Începu s-o străbată cu paşi hotărâţi, gândindu-se intens. Mai întâi îi veni în minte întreprinderea locală de pompe funebre. Dar cine mai era în stare acum... să se ocupe...

― Degeaba te tot ascunzi! ţipă ea furioasă, în încăperea pustie. Cine are să-l îngroape?

Răspunsul îi veni pe dată, stârnit de sunetul propriei