Cam pe la 2:30, auzi zgomotul unei maşini care intra pe drumul de acces; motorul greu torcea mulţumit, sugerând puterea ascunsă în măruntaiele lui. Frannie aşeză cazmaua pe marginea gropii – săpa în grădină, între roşii şi salată – şi se întoarse, puţin speriată.

Maşina era un Cadillac Coupe de Ville nou-nouţ, verde ca sticla, din care coborî Harold Lauder cel gras, în vârstă de şaisprezece ani. Frannie simţi instantaneu un val de dezgust. Nu-l agrea pe Harold şi nu cunoştea pe nimeni care să-l placă, nici măcar Aray, sora lui, acum moartă. Probabil maică-sa îl iubise. Ironia sorţii, constată Fran cu tristeţe, făcuse ca unica persoană supravieţuitoare din Ogunquit, în afara ei însăşi, să fie unul dintre foarte puţinii oameni din oraş pe care pur şi simplu nu putea să-i sufere.

Harold se ocupa de revista literară a Liceului Ogunquit şi scria povestiri stranii la timpul prezent sau al căror punct de vedere era transferat persoanei a doua, combinând uneori aceste două procedee. Străbaţi coridorul acela delirant şi-ţi faci loc cu umărul prin uşa sfărâmată ca să arunci o privire stelelor circuitului de viteză... cam acesta era stilul lui Harold.

― Îi place să se joace cu mâna în pantaloni, îi mărturisise Amy odată lui Fran. Ce părere ai de chestia asta? Se joacă cu mâna în pantaloni şi poartă aceeaşi pereche de chiloţi până când se fac ca din tablă.

Părul lui Harold era negru şi unsuros. Părea destul de înalt, peste un metru optzeci, în schimb cântărea aproape o sută zece kilograme. Se dădea în vânt după cizme de cowboy cu cioc, centuri milităreşti late, din piele, pe care trebuia mereu să le tragă în sus, din cauză că avea burta mult mai voluminoasă decât curul, şi cămăşi înflorate, care se umflau pe el ca nişte pânze de corabie. Lui Frannie puţin îi păsa dacă se joacă sau nu cu mâna în pantaloni, cât de gras este sau dacă în săptămâna asta îl imita pe Wright Morris sau pe Hubert Selby Jr. Dar când îl privea, se simţea neliniştită şi vag dezgustată, ca şi cum ar fi simţit, prin intermediul unui proces telepatic de joasă speţă, că aproape fiecare gând al lui Harold era învăluit într-un strat subţire de jeg. Dar nu-şi închipuia, nici măcar într-o situaţie ca aceasta, că Harold ar putea fi periculos, ci doar la fel de neplăcut, sau poate chiar ceva mai puţin suportabil decât de obicei.

Băiatul n-o văzuse încă. Cerceta casa din priviri.

― E careva acasă? strigă el, apoi îşi vârî mâna prin geamul Cadillacului şi apăsă claxonul.

Sunetul strident o călcă pe Frannie pe nervi. Probabil nu i-ar fi răspuns, dacă n-ar fi ştiut că va vedea groapa când să se urce în maşină, şi pe ea însăşi la un capăt al excavaţiei. O secundă se simţi tentată să se ascundă în desişul grădinii, printre mazăre şi fasole, până ce Harold ar fi obosit s-o caute şi s-ar fi cărat de acolo.

Stai, îşi zise ea, n-are rost să procedezi aşa. Oricum, el este o altă fiinţă omenească vie.

― Aici, Harold, strigă ea.

Harold tresări, iar bucile lui mari tremurară în pantalonii strâmţi. Evident, nu-şi îndeplinea decât un soi de datorie şi nu se aşteptase cu adevărat să găsească pe cineva. Tânărul se întoarse, iar Frannie merse până la marginea grădinii, printre ierburile ce o atingeau pe picioare, resemnată la gândul că avea să-i suporte privirile, îmbrăcată fiind doar cu şortul alb, de sport, şi bluza subţire, prinsă în bretele. Apropiindu-se de ea, Harold o cercetă cu priviri lacome.

― Ia te uită, Fran, i se adresă el bucuros.

― Bună, Harold.

― Am auzit că rezişti cu oarecare succes la boala asta infernală, prin urmare am făcut aici primul meu popas. Am pornit într-o acţiune de cercetare a oraşului.

Îi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii, al căror aspect trăda că aveau o relaţie fugară, în cel mai bun caz, cu periuţa de dinţi.

― Mi-a părut foarte rău când am auzit de dispariţia lui Amy, Harold. Tatăl şi mama ta sunt?...

― Mi-e teamă că aşa este, îi răspunse Harold. Îşi înclină fruntea pentru un moment, apoi îşi smuci capul în sus, făcând să zboare şuviţele părului lui năclăit. Dar viaţa merge înainte, corect?

― Presupun că da, îi răspunse Frannie trist.

Privirile i se plimbau iarăşi în voie pe sânii fetei, care în clipele acelea şi-ar fi dorit nespus să aibă un pulover.

― Cum îţi place maşina mea?

― E a domnului Brannigan, nu?

Roy Brannigan fusese unul dintre agenţii de vânzări imobiliare din partea locului.

― A fost, îi aruncă Harold indiferent. După părerea mea, în zilele acelea de restrişte, indivizii care stăteau la volanul unui asemenea monstru hulpav ar merita să fie spânzuraţi de prima reclamă de Sunoco, dar acum toate acestea ţin de trecut. Mai puţini oameni înseamnă mai multă benzină. Benzină, îi trecu lui Frannie, uluită, prin minte, chiar a pronunţat cuvântul benzină. Şi mai mult din toate celelalte lucruri, încheie el.

Cu o licărire fugară în ochi, îşi coborî privirile spre buricul ei dezgolit, şi le ridică iarăşi spre faţa fetei, şi le coborî către şort, apoi iar în sus. În zâmbetul lui se citea atât veselia cât şi nesiguranţa.

― Harold, dacă ai vrea să mă scuzi...

― Dar oare ce faci tu acolo, copila mea?

Sentimentul de ireal încerca din nou să i se strecoare în suflet şi se surprinse întrebându-se cât oare poate îndura creierul omenesc înainte de a ceda, ca un fir de elastic întins peste limitele lui de rezistenţă. Părinţii mei sunt morţi, dar eu suport. O boală stranie pare să se fi răspândit asupra întregii ţări, poate asupra întregii lumi, secerându-i pe cei buni şi pe cei răi, fără osebire... dar eu suport. Sap o groapă în grădina pe care tatăl meu o plivea cu doar o săptămână în urmă, iar când va fi destul de adâncă, am să-l pun înăuntru... şi bănuiesc că voi suporta. Dar Harold Lauder în Cadillacul lui Roy Brannigan, dezbrăcându-mă din priviri şi spunându-mi „copila mea”?