― Harold, îi explică ea cu răbdare. Eu n-am cum să fiu copila ta, sunt cu cinci ani mai mare decât tine. Din punct de vedere fizic, este imposibil ca eu să fiu „copila” ta.

― Nu era decât o figură de stil, zise el, temându-se de duritatea ei, altfel bine ţinută sub control. De fapt, ce faci tu acolo? Ce groapă e aia?

― Un mormânt. Pentru tatăl meu.

― Oh, exclamă Harold Lauder timid şi nesigur pe el.

― Vreau să beau nişte apă înainte de a continua. Cinstit vorbind, Harold, aş prefera să pleci. Sunt necăjită.

― Te înţeleg foarte bine, îi răspunse el rigid. Dar Fran... în grădină?

Fata o pornise deja spre casă, dar acum se întoarse furioasă către el.

― Ei bine, tu ce-ai propune? Să-l aşez într-un coşciug şi să-l duc până la cimitir? Sau ce altceva, pentru numele lui Dumnezeu? Era realmente îndrăgostit de grădină! Şi tu ce treabă ai? Ce te amesteci în asta?

Era la un pas să izbucnească în lacrimi. O porni în fugă spre bucătărie, gata să se izbească de bara din faţă a limuzinei. Nu se îndoia că Harold îi admira formele, adunând material pentru cine ştie ce porcărie de film din cele marcate cu X care îi rula fără încetare în minte, fapt care o făcu mai furioasă şi mai tristă decât fusese vreodată în viaţă.

Uşa glisantă se închise cu forţă în urma ei. Se duse la chiuvetă şi bău trei pahare de apă rece, prea repede, şi un ghimpe de durere i se înfipse adânc în frunte. Stomacul ei, luat prin surprindere, fu scuturat de o crampă. Fran rămase câteva momente aplecată deasupra chiuvetei din porţelan, cu ochii închişi, aşteptând să vadă dacă avea să verse. Stomacul i se linişti apoi, ca şi cum ar fi vrut s-o anunţe că acceptă apa rece, cel puţin de probă.

― Fran? se auzi vocea înceată şi ezitantă a băiatului.

Se întoarse şi-l văzu pe Harold în faţa uşii, cu mâinile atârnându-i moale de o parte şi alta a trupului. Părea îngrijorat şi nefericit, iar lui Fran i se făcu deodată milă de el. De Harold Lauder care se plimba prin oraşul trist şi decăzut în Cadillacul lui Roy Brannigan, de Harold Lauder, cel care nu avusese o întâlnire în viaţa lui şi care afişa ceea ce el probabil prefera să eticheteze drept dispreţ faţă de lume. Faţă de întâlniri, fete, faţă de totul. Inclusiv faţă de el însuşi, fără îndoială.

― Harold, îmi pare rău.

― Nu, nu aveam dreptul să vorbesc astfel. Uite ce este, dacă vrei, pot să te ajut.

― Îţi mulţumesc, dar prefer să mă descurc singură. Este...

― O chestiune personală. Desigur, înţeleg.

Ar fi putut să-şi ia un pulover din debaraua de lângă bucătărie, dar era limpede că el ar fi înţeles imediat de ce, iar ea nu intenţiona să-l pună iarăşi într-o situaţie jenantă. Harold se străduia din răsputeri să fie un băiat de treabă – strădania lui semănând poate întrucâtva cu aceea de a vorbi o limbă străină. Ieşi şi ea în verandă şi, pentru câteva clipe, rămaseră amândoi cu privirile îndreptate asupra grădinii, asupra gropii în jurul căreia era răspândită ţărâna. Aerul după-amiezii vibra somnolent împrejurul lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat.

― Ce-ai de gând să faci? îl întrebă pe Harold.

― N-am habar. Ştii..., începu el, apoi vocea i se stinse.

― Cum?

― Ei bine, îmi vine greu să explic. Eu nu mă număr printre cei mai iubiţi oameni din acest mic petic din New England. Mă îndoiesc că obştea locală ar fi ridicat vreodată o statuie în amintirea mea, chiar dac-aş fi devenit vreodată un scriitor faimos, după cum am sperat odată. În paranteză fie spus, cred c-am să fiu un om bătrân, cu barba până la brâu, când va apărea din nou un scriitor faimos.

Ea nu spuse nimic, dar continua să-l privească.

― Deci! exclamă Harold, iar trupul îi tresări puternic, ca şi cum pronunţarea cuvântului ar fi coincis cu o explozie. Deci mă văd silit să mă revolt împotriva acestei nedreptăţi. Nedreptate care mie, cel puţin, mi se pare atât de monstruoasă, încât îmi vine mai uşor să cred că bădăranii care conduc citadela învăţământului din localitate au reuşit în fine să mă facă să-mi pierd minţile.

Băiatul îşi împinse ochelarii pe nas, iar ea constată, cu o undă de simpatie, cât de rău fusese năpădit de acnee. Oare nu-i spusese nimeni, se întrebă ea, că apa şi săpunul ar fi rezolvat măcar o parte din problemă? Sau poate întreaga familie fusese prea ocupată s-o urmărească pe Amy cea mică şi frumoasă evoluând fulgerător prin Universitatea Maine, cu o excepţională medie de 3,8, pentru a absolvi a douăzeci şi treia dintr-o serie de o mie de studenţi? Amy cea mândră, care fusese atât de inteligentă şi de plină de viaţă, în timp ce Harold era un tip de-a dreptul iritant.

― Să-mi pierd minţile, repetă Harold încetişor. Am condus prin tot oraşul într-un Cadillac, având doar permisul meu de începător. Şi uită-te la cizmele mele. Îşi suflecă puţin manşeta jeanşilor, dezvăluind o minunată pereche de cizme din cele purtate de cowboy, cu cusături complicate. Optzeci şi şase de dolari. Pur şi simplu am intrat în magazinul Shoe Boat şi mi-am ales o pereche pe măsură. Mă simt un impostor. Ca un actor într-o piesă de teatru. Astăzi am trecut prin mai multe momente când am fost absolut convins că sunt nebun.

― Nici vorbă, îi spuse Frannie. Mirosul lui te lăsa să ghiceşti că nu se mai spălase de trei sau patru zile, dar acest fapt nu o mai dezgusta. Cum sună replica aceea? Am să apar şi eu în visul tău dacă vii şi tu într-al meu? Nu suntem nebuni, Harold.

― Poate c-ar fi mai bine dacă am fi.

― Va veni cineva, zise Frannie. După o vreme. După ce se stinge molima asta, indiferent ce o fi cu ea.

― Cine anume?

― O autoritate oarecare, îi răspunse ea nesigur. Cineva care va... ei... pune din nou ordine în lucruri.

Harold râse amar.

― Dragul meu copil... Îmi pare rău, Fran. Fran, tocmai autorităţile au provocat nenorocirea asta. Se pricep de minune să pună ordine în lucruri. Au