rezolvat criza economică, poluarea, problema petrolului şi războiul rece, şi toate astea dintr-o singură lovitură. Mda, să ştii c-au pus ordine în lucruri, chiar aşa. Le-au rezolvat pe toate cam cum a dezlegat Alexandru nodul gordian – l-a tăiat cu sabia.

― Dar nu-i vorba decât de un soi ciudat de gripă, Harold. Aşa au zis şi la radio...

― Mama Natură nu lucrează astfel, Fran. Autorităţile astea ale tale au adunat o ceată formată din bacteriologi, virusologi şi epidemiologi într-o instituţie guvernamentală oarecare, ca să vadă ce monştri pot născoci minţile lor. Bacterii. Viruşi. Germeni plasmatici şi cine ştie câte altele. Iar într-o bună zi, un sicofant din ăsta plătit gras a zis: „Ia te uită ce am făcut eu. Omoară aproape tot ce-i viu. Nu-i aşa că-i nemaipomenit?” Atunci i-au dat o medalie, i-au mărit salariul şi i-au dat un loc într-o casă de vacanţă, iar după o vreme cineva a comis o greşeală... Ce ai de gând să faci, Fran?

― Să-l înmormântez pe taică-meu, răspunse ea încet.

― Vai... desigur. Aruncă o privire, apoi îi vorbi foarte repede. Uite ce este, eu am de gând să plec de aici. Adică din Ogunquit. Dacă mai stau mult, sunt sigur că înnebunesc cu adevărat. Fran, ce-ar fi să vii cu mine?

― Unde?

― Nu ştiu. Nu ştiu încă.

― Bine, dacă-ţi vine în minte un loc anume, treci pe-aici şi spune-mi şi mie.

Harold se lumină la faţă.

― Foarte bine, aşa voi face. Vezi... de fapt, e vorba de...

Se retrase încet, apoi începu să coboare treptele verandei ca în transă. Cizmele lui cele noi luceau în soare. Fran îl urmărea cu un soi de amuzament amestecat cu tristeţe.

Îi făcu semn cu mâna chiar înainte de a se sui la volanul maşinii. Fran îi răspunse ridicând braţul. Maşina o porni în marşarier cu o smucitură deloc profesională, apoi parcurse aleea în salturi. Se abătu spre stânga, strivind sub roţi nişte straturi cu florile Carlei, şi fu cât pe ce să intre în şanţul podeţului, înainte de a ajunge pe drum. După aceea claxonă de două ori şi porni. Fran aşteptă până ce dispăru, pe urmă se întoarse în grădina tatălui ei.

 

După ora 4, Frannie intră în casă şi urcă la etaj, trăgându-şi cu greu picioarele şi făcând un efort de voinţă pentru fiecare pas. Avea o durere surdă în tâmple şi la frunte, din cauza căldurii, a extenuării şi a stării de încordare. Îşi zisese să mai aştepte încă o zi, dar atunci lucrurile ar fi stat şi mai rău. Ţinea sub braţ cea mai bună faţă de masă din damasc a mamei ei, pe care o păstra pentru musafiri.

Nu mergea atât de bine pe cât sperase, dar în niciun caz atât de rău pe cât se temuse. Avea muşte pe chip, care aterizau, îşi frecau picioruşele păroase din faţă, apoi porneau din nou în zbor, iar pielea lui căpătase o nuanţă întunecată, dar era oricum atât de bronzat de la lucrul în grădină, încât de-abia dacă se băga de seamă... dacă voiai cu tot dinadinsul să nu bagi de seamă, adică. Din fericire însă nu exista niciun miros, iar de lucrul acesta se temuse cel mai mult.

Patul dublu în care se sfârşise era cel pe care-l împărţise cu soţia lui ani la rând. Întinse faţa de masă pe jumătatea de pat a Carlei, în aşa fel încât atingea cu marginea braţul, şoldul şi piciorul tatălui ei. Apoi, înghiţindu-şi un nod (durerea din cap o simţea tot mai rău), se pregăti să rostogolească trupul peste linţoliu.

Peter Goldsmith purta una dintre pijamalele lui în dungi, iar acest lucru i se păru îngrozitor de neplăcut, dar nu era nimic de făcut. Nu suporta nici măcar gândul de a-l dezbrăca şi îmbrăca apoi din nou.

Oţelindu-şi inima, îl prinse de braţul stâng – care era dur şi greu ca o piesă de mobilă – şi-l împinse, rostogolindu-l. În timp ce făcea aceasta, din corp se auzi un nesfârşit şi hidos râgâit, o eructaţie ce părea să nu se mai sfârşească, vibrându-i în gâtlej ca şi cum acolo s-ar fi adăpostit o lăcustă, trezită acum deodată la viaţă în tunelul acela întunecat.

Frannie scoase un ţipăt, încercă să se îndepărteze şi răsturnă noptiera. Pieptenii şi periile, lui, ceasul deşteptător, o mică piramidă de mărunţiş, nişte ace de cravată şi butoni de cămaşă căzură zornăind pe podea. Acum se simţea şi mirosul, o duhoare gazoasă şi putredă, iar în clipa aceea se răspândi şi ultima urmă din ceaţa ce-o învăluise şi-o protejase, iar adevărul i se înfăţişă cu limpezime. Căzu în genunchi şi-i prinse capul în mâini, jelindu-l. Înţelesese că nu înmormânta cine ştie ce păpuşă de dimensiunile unui om matur; îl ducea la mormânt pe tatăl ei, iar ultimul, absolut ultimul lui semn omenesc era chiar mirosul acela intens ce plutea acum în aer. Şi care va dispărea în scurt timp.

Lumea deveni cenuşie şi până şi sunetul propriei ei dureri, hohotul continuu al plânsului, începu să i se pară că vine de la distanţă, ca şi cum cu totul altcineva ar fi scos suspinele acelea, poate una dintre femeile mărunte, în straie întunecate, pe care le vezi la jurnalele de ştiri. Trecu multă vreme, n-ar fi fost în stare să spună exact cât, până începu să-şi revină încetul cu încetul, cu gândul la ce mai avea de făcut. Era vorba despre lucruri pe care înainte n-ar fi îndrăznit să creadă că le-ar putea împlini.

Puse din nou mâna pe el şi-l întoarse. Din trupul lui ieşi încă un râgâit, de această dată mai scurt şi mai slab. Îl sărută pe frunte.

― Te iubesc, tăticule, zise. Te iubesc, Frannie te iubeşte.

Lacrimile căzute din ochii ei străluceau pe obrajii bărbatului. Îi scoase pijamaua şi-l îmbrăcă în cel mai bun costum al lui, fără a ţine cont de junghiul din spate, de durerea din grumaz şi din braţe, când ridică pe rând fiecare parte a trupului inert şi greu, ca să le introducă, apoi, în haine. Îi propti sub cap două volume din Cartea cunoaşterii ca să-i poată lega cravata cum se cuvine. În sertarul de jos, sub ciorapi, descoperi medaliile lui din armată –