Purple Heart, medaliile pentru bună purtare, tresele din campanie... şi Bronze Star, pe care o obţinuse în Coreea. I le prinse la rever. Aduse de la baie Johnson’s Baby Powder şi-i pudră gâtul şi mâinile. Mirosul dulce al prafului, care-i evoca atâtea amintiri, o făcu să plângă iarăşi. Pielea ei strălucea de sudoare, iar sub ochi îi apăruseră cearcăne negre, era epuizată.

Împături faţa de masă peste el, luă trusa de cusut a mamei ei şi cusu marginile. Dublă şi triplă cusătura. Apoi, gâfâind din greu, izbuti să aşeze trupul pe podea încet, fără să-l scape. Se odihni, pe jumătate leşinată de efort. Când simţi că poate continua, ridică partea de sus a trupului, îl trase până la capătul treptelor, iar pe urmă, cât mai grijuliu cu putinţă, coborî cadavrul până la parter. Se opri încă o dată, cu răsuflarea tăiată. Durerile ascuţite din cap erau acum aproape de nesuportat.

Târî trupul neînsufleţit prin hol, traversă bucătăria şi ieşi în verandă. Coborî cu povara treptele verandei. Atunci trebui să se odihnească iarăşi. Asupra pământului se aşternuse lumina aurie a amurgului. Se lăsă jos, doborâtă, aşezându-se alături de el, cu fruntea sprijinită de genunchi, legănându-se înainte şi înapoi şi plângând. Păsările ciripeau. În cele din urmă, reuşi să-l ducă până în grădină.

Într-un târziu, treaba era terminată. În clipa în care ultimele bucăţi de gazon fuseseră aşezate la locul lor (le potrivise stând în genunchi, ca şi cum ar fi jucat un joc de puzzle) ceasul arăta 8.45. Se murdărise. Doar pielea din jurul ochilor rămăsese de culoare albă; zona aceea fusese spălată de lacrimi. Mergea clătinându-se, de obosită ce era. Şuviţele de păr i se lipeau pe obraji.

― Te rog să fii pe pace, tăticule, murmură ea. Te rog.

Duse cazmaua înapoi în atelier şi-o aruncă înăuntru cu indiferenţă. Trebui să se oprească de două ori până să urce cele şase trepte ce duceau spre veranda din spate. Traversă bucătăria fără să aprindă luminile, îşi aruncă din picioare pantofii uşori, înainte de a intra în salon. Se aruncă pe canapea şi adormi de îndată.

 

În vis urca din nou scările şi se ducea la tatăl ei, ca să-şi îndeplinească datoria şi să-l îngroape cu toată cuviinţa. Dar când pătrunse în încăpere, faţa de masă acoperea deja trupul, iar sentimentul ei de durere, de pierdere ireparabilă, se transformă în altceva... asemănător cu teama. Traversă fără voie încăperea întunecată, dorindu-şi deodată să fugă de acolo, fiind însă incapabilă să-şi oprească înaintarea. Faţa de masă lucea spectral, înspăimântător, şi atunci înţelese:

Sub ea nu se afla tatăl ei. Iar ceea ce se afla acolo nu era mort.

Ceva – cineva – plin de o viaţă infernală şi de o voie bună hidoasă se afla acolo; şi-ar fi dat chiar şi viaţa numai să nu fie silită să tragă pânza dar... nu putea... să-şi oprească paşii.

Mâna ei se întinse, pluti asupra feţei de masă – şi o trase dintr-o singură mişcare.

Rânjea, însă faţa nu i-o putea vedea. Rânjetul acela teribil păru să sufle spre ea un val de frig şi indiferenţă. Nu, nu reuşea să-i distingă trăsăturile, în schimb vedea darul pe care îngrozitorul spectru îl adusese pentru copilul ei nenăscut încă: un umeraş contorsionat.

Ea fugi, fugi din cameră, fugi din vis, urcă, ieşind la suprafaţă pentru scurt timp...

 

Ieşind pentru scurtă vreme la suprafaţă, în întunericul de la ora 3 noaptea din salon, cu trupul plutind deasupra spumei unui vis, vis care deja se destrăma şi se deşira, lăsând în urma lui doar senzaţia unei sentinţe, aidoma gustului rânced pe care ţi-l lasă în gură cine ştie ce mâncare stricată. În clipa dintre somn şi trezie, îi veni gândul acesta: Este el, chiar el, Momâia Ambulantă, bărbatul fără faţă.

Apoi adormi din nou şi de această dată nu visă nimic, iar când se trezi, a doua zi de dimineaţă, nu-şi mai aminti visul. Dar, gândindu-se la copilul din pântecele ei, fu cuprinsă imediat de sentimentul nestăpânit că trebuie să apere fiinţa aceea cu orice preţ, sentiment care o surprinse şi chiar o sperie puţin prin profunzimea şi forţa lui.

CAPITOLUL 29

În aceeaşi seară, în timp ce Larry Underwood dormea cu Rita Blakemoor, iar Frannie Goldsmith dormea singură, visându-şi visul ei sinistru, Stuart Redman îl aştepta pe Elder. Îl aştepta de trei zile – dar în seara respectivă Elder nu avea să-l mai dezamăgească.

În data de 24, la puţin timp după prânz, Elder şi doi asistenţi medicali veniseră şi-i luaseră televizorul. Asistenţii îl scoseseră din încăpere, în timp ce Elder stătea prin preajmă, ţinându-şi revolverul (frumos împachetat într-o pungă din plastic) îndreptat asupra lui Stu. În momentul respectiv însă, Stu nu-şi mai dorea şi nici nu mai avea nevoie de aparat – de fapt nu făcea decât să-l scutească de o groază de tâmpenii confuze. Tot ce mai avea de făcut era să stea la fereastra lui zăbrelită şi să se uite în jos, la oraşul de pe malul apei. Cum zice şi cântecul, „N-ai nevoie de meteorolog ca să ştii dincotro bate vântul.”

Fumul nu mai ieşea în valuri pe coşurile fabricii de textile. Peticele multicolore şi vârtejurile de vopsele