din undele râului dispăruseră, iar apele curgeau acum limpezi şi curate la vale. Majoritatea maşinilor, ce păreau, la distanţa de la care le observa el, nişte jucării strălucitoare, dispăruseră din parcarea fabricii, pentru a nu se mai întoarce. Ieri, 26, pe şosea nu mai trecuse decât rareori câte o maşină, iar cei câţiva şoferi se văzuseră siliţi să facă slalom printre automobile încremenite, ca schiorii printre porţi. Serviciile speciale nu se prezentaseră să înlăture epavele.

Centrul oraşului părea total pustiu, oferindu-se privirilor lui ca o hartă în relief. Ceasul din turn, care măsurase orele cât stătuse întemniţat aici, se oprise la ora 9, în dimineaţa asta, când micul cântec ce preceda bătăile trenase, apoi sunase ciudat, ca venind de undeva, dintr-o cutie muzicală scufundată sub apă. Un incendiu izbucnise la ceea ce părea să fie o cafenea sau poate un magazin, imediat în afara oraşului. Arsese în draci toată după-amiaza, fumul negru pătase cerul albastru, dar nicio maşină de pompieri nu-şi făcuse apariţia ca să-l stingă. Dacă respectiva clădire n-ar fi fost amplasată în mijlocul unei parcări acoperite cu asfalt, jumătate de oraş ar fi fost mistuită de flăcări, din câte socotea Stu. Ruinele încă mai fumegau, deşi în timpul după-amiezii plouase puţin.

Stu îşi zicea că, în ceea ce-l priveşte, ultimul ordin al lui Elder era să fie lichidat – de ce nu? În curând nu va fi decât un cadavru, pentru că aflase micul lor secret. Fuseseră incapabili să găsească un tratament sau să descopere în ce fel structura organismului său se deosebea de a tuturor celor care sucombaseră. Gândul că nu vor rămâne decât foarte puţini cărora să le poată comunica secretul respectiv nu intrase probabil vreodată în socotelile lor. Se simţea ca o frunză-n vânt, ţinut sub cheie de o ceată de găozari nervoşi.

Stu era convins că un erou dintr-un program de televiziune sau dintr-un roman ar fi născocit o cale de scăpare, ce naiba, poate chiar nişte oameni în carne şi oase ar fi fost în stare de asta, dar el nu se număra printre ei. În cele din urmă, lăsându-se cuprins de un soi de resemnare temătoare, ajunsese la concluzia că singurul lucru ce-i rămânea de făcut era să-l aştepte pe Elder, pregătindu-se cât mai bine cu putinţă pentru momentul respectiv.

Elder reprezenta cea mai limpede dovadă că instalaţia în care se afla fusese penetrată de ceea ce asistenţii denumeau uneori „Blue” sau, alteori, „supergripă”. Cei din jur îi spuneau doctorul Elder, dar de fapt nu era medic. Părea de vreo cincizeci şi cinci de ani, avea ochi duri şi lipsiţi de umor. Niciunul dintre doctorii dinaintea lui Elder nu simţiseră nevoia să ţină o armă îndreptată asupra lui. Elder îl speria pe Stu, deoarece cu un asemenea om nu te puteai înţelege raţional şi nici nu-ţi puteai pleda cauza în faţa lui. Elder aştepta ordine. Iar când le primea, le executa. El făcea parte din categoria purtătorilor de lance, versiunea tip armată a ucigaşului mafiot, prin mintea căruia nu avea să treacă niciodată gândul de a examina ordinele prin prisma evenimentelor în curs de desfăşurare.

Cu trei ani în urmă, Stu cumpărase o carte cu titlul Watership Down, ca s-o trimită unui nepot de-al lui din Waco. Scosese o cutie în care să pună cartea şi atunci, din cauză că detesta împachetatul cadourilor chiar mai mult decât cititul, deschisese la prima pagină, cu gândul s-o răsfoiască puţin şi să vadă despre ce este vorba. Citise prima pagină, apoi următoarea... după care fusese fermecat cu totul. Rămăsese treaz toată noaptea, bând cafele, fumând şi citind cu nesaţ, aşa cum păţesc cei ce nu sunt prea obişnuiţi să citească din pură plăcere. Ce să vezi, toată chestia s-a dovedit a fi despre iepuri. Cele mai proaste şi mai laşe animale ale Domnului... dar individul care a scris cartea aceea i-a făcut să pară altfel. Până la urmă, chiar prindeai drag de ei. Povestea era nemaipomenită, iar Stu, care citea cu viteza melcului, o termină peste două zile.

Lucrul care i se întipărise cel mai bine în minte din întreaga carte fusese un cuvânt: prostraţie sau „încremenire”, pur şi simplu. Îl înţelesese de la bun început, pentru că văzuse o mulţime de animale încremenite la viaţa lui, iar pe câteva le şi călcase, pe şosea. Un animal cuprins de o asemenea stare se ghemuieşte în mijlocul drumului, cu urechile date pe spate şi urmărind cum se apropie maşina, incapabil să fugă din calea morţii iminente. Un cerb ar putea fi făcut să încremenească aprinzându-i pur şi simplu o lanternă în ochi. Ratonilor le vine de hac muzica puternică, iar papagalii încremenesc dacă le baţi ritmic în colivie.

Elder îi transmitea aceeaşi senzaţie lui Stu. Era suficient să-l privească în ochii de un albastru pal ca să simtă cum i se scurge din vine ultima picătură de voinţă. Neîndoios, Elder nici n-ar fi avut nevoie de pistol ca să-l lichideze. Probabil făcuse cursuri de karate, de kick-boxing şi învăţase tot soiul de fente murdare. Ce şanse avea el în faţa unui asemenea om? Era suficient să se gândească la Elder pentru ca voinţa lui să se topească. Încremenea. Era un cuvânt care definea foarte bine o stare de spirit foarte neplăcută.

La puţin timp după ora 10 seara, lumina roşie de deasupra uşii se aprinse, iar Stu se simţi cuprins de un val de transpiraţie pe braţe şi pe faţă. Aşa păţea ori de câte ori se aprindea lumina purpurie, pentru că odată şi odată Elder tot avea să-şi facă apariţia singur. Şi avea să fie singur pentru că nu-şi dorea martori. Pe undeva trebuia să existe un crematoriu în care să fie arse victimele epidemiei de gripă. Elder avea să-l arunce înăuntru. Ca pe un sac. Pentru ca nimic să nu tulbure ordinea.

În uşă apăru Elder. Singur.

Stu stătea pe patul de spital, cu o mână sprijinită de spătarul scaunului. La vederea lui Elder, senzaţia aceea de greaţă, de acum familiară, i se instală în stomac. Se simţi împins să reverse un torent de rugăminţi, cu toate că ştia prea bine că demersul lui