Acum lucrurile i se păreau extrem de limpezi, pline de culoare, derulându-se la o viteză redusă. Aproape îşi putea auzi ochii rotindu-se încet în lichidul ocular, în timp ce urmărea mişcarea lui Elder prin încăpere. Prin costumul lui strâmt se putea vedea că este un tip agil şi puternic. Gaura de la capătul ţevii revolverului din mâna lui părea mare cât o gură de tunel.

― Cum te simţi? se interesă Elder.

Chiar şi prin microfonul cel mic, Stu putea distinge că Elder vorbea pe nas. Elder era bolnav.

― La fel, spuse Stu, surprins de faptul că vocea nu-i şovăia. Ia zi, când ies de aici?

― Curând, îl asigură Elder. Arma lui era oarecum îndreptată în direcţia lui Stu, nu chiar spre el, dar nici neapărat într-altă parte. Apoi se auzi un strănut înăbuşit dinspre el. Nu eşti prea vorbăreţ, nu-i aşa?

Stu ridică din umeri.

― Aşa-mi place să fie un bărbat, zise Elder. Ăia buni de gură sunt cei mai mari fricoşi şi plângăcioşi. Domnule Redman, acum douăzeci de minute am primit instrucţiuni în legătură cu dumneata. Nu este vorba de nişte ordine prea grozave, dar cred c-ai să te descurci.

― Ce fel de ordine?

― Ei bine, mi s-a ordonat să...

Stu privi cu interes pe lângă umărul lui Elder, către pragul înalt şi nituit al uşii cu ecluză pneumatică.

― Isuse Cristoase! exclamă el. Ăla-i un afurisit de şobolan, ce fel de instituţie serioasă mai e şi asta, cu şobolani în ea?

Elder se răsuci pe călcâie, iar Stu fu atât de surprins de succesul neaşteptat al stratagemei lui, încât pentru o fracţiune de secundă rămase ţintuit. Apoi se lăsă să alunece din pat şi prinse spătarul scaunului cu ambele mâini, chiar în clipa când Elder se pregătea să se întoarcă. Elder holbase ochii şi părea alarmat. Stu ridică scaunul deasupra capului, înaintă un pas şi izbi cu toată forţa pe care i-o dădea statura lui masivă.

― Întoarce-te la locul tău! îi strigă Elder. Să nu cumva...

Scaunul îl lovi cu putere în braţul drept. Arma se declanşă, dezintegrând punga de plastic, iar glonţul ricoşă din podea. Revolverul căzu apoi pe jos, unde bubui încă o dată.

Stu se temu că nu va avea prilejul să-i aplice mai mult de o lovitură înainte ca Elder să-şi revină. Îşi puse în gând să profite cât mai mult de ocazie. Îşi luă avânt în stilul marelui jucător de baseball Henry Aaron. Elder încercă să-şi ridice braţul fracturat, dar fără succes. Picioarele scaunului se sfărâmară în cască, iar vizorul din plastic transparent se făcu ţăndări, rănind ochii şi faţa lui Elder, care scoase un ţipăt şi se prăbuşi pe spate.

Apoi se întoarse şi o porni în patru labe după arma ce zăcea pe covor. Stu ridică scaunul pentru ultima oară, ţintind de această dată ceafa lui Elder. Acesta îşi pierdu cunoştinţa. Gâfâind, Stu se aplecă şi apucă revolverul. Se trase deoparte şi ţinti către trupul întins pe burtă, dar Elder nu mai mişca.

Timp de câteva secunde, îl tortură un gând de coşmar: dar dacă Elder nu primise ordin să-l ucidă, ci să-l elibereze? Dar asta n-avea nicio noimă, nu? Dacă ar fi primit ordinul să-i dea drumul, ce rost ar mai fi avut toată poliloghia aia despre oamenii fricoşi şi plângăcioşi? Altfel de ce-ar fi zis că ordinele nu sunt „prea grozave”?

Nu, Elder fusese trimis aici ca să-l execute.

Tremurând ca varga, Stu cercetă trupul inert. Dacă Elder s-ar ridica acum, îi trecu prin minte lui Stu, nu l-ar nimeri cu cele cinci gloanţe rămase, chiar de la o distanţă atât de mică. Dar Elder nu avea să se mai ridice, după părerea lui. Niciodată. Pe neaşteptate, se simţi năpădit de o asemenea dorinţă să iasă de acolo cât mai iute cu putinţă, încât fu tentat să se năpustească pe uşă, indiferent ce avea să găsească dincolo de ea. Stătuse închis aici mai bine de o săptămână şi nu-şi dorea decât să respire aer proaspăt, iar apoi să plece departe, cât mai departe de locul acesta infernal.

Însă trebuia să procedeze cu precauţie.

Stu se apropie de ecluza pneumatică, pătrunse înăuntru şi apăsă un buton pe care scria RECICLARE. O pompă de aer intra în funcţiune şi, nu după multă vreme, se deschise uşa din afară. Dincolo de ea nu era decât o încăpere mică, mobilată doar cu un birou. Pe birou se afla un mic teanc de fişe medicale şi... hainele lui. Cele pe care le purtase în avion, în zborul de la Braintree la Atlanta. Degetul îngheţat al fricii îl atinse iarăşi. Fără îndoială, lucrurile ar fi fost arse în crematoriu, alături de el. Fişele şi hainele lui. Adio, Stuart Redman. Stuart Redman ar fi devenit o nonpersoană. De fapt...

Auzi un zgomot uşor din spate; Stu se răsuci repede. Elder se apropia de el şovăitor, frânt din mijloc, cu braţele bălăbănindu-se dezordonat. Un ciob ascuţit din plastic i se înfipsese în ochiul prelins. Elder zâmbea.

― Nu te mişca, zise Stu.

Ridică arma şi ţinti cu ambele mâini – şi totuşi ţeava tremura.

Elder nu dădea niciun semn că ar auzi. Se apropia tot mai mult.

Tresărind, Stu apăsă trăgaciul. Pistolul i se smuci în mână, iar Elder se opri în loc. Zâmbetul i se transformase în grimasă, de parcă ar fi fost cuprins brusc de o durere de stomac. Pe pieptul costumului său alb apăruse un mic orificiu. Se opri în loc, se clătină, apoi se prăbuşi cu capul înainte. O clipă, Stu îl contemplă, îngheţat, apoi intră, poticnindu-se, în încăperea unde efectele sale personale se găseau îngrămădite pe birou.

Încercă uşa de la celălalt capăt al biroului şi o deschise. Dincolo de ea se vedea un hol luminat de becuri fluorescente palide. Cam la jumătatea distanţei până la lifturi fusese abandonată o targă pe roţi, în dreptul a ceea ce era, probabil, camera de gardă a asistenţilor. Auzi un geamăt stins. Cineva tuşea strident şi sacadat, aparent fără sfârşit.

Se întoarse în cameră, îşi adună hainele şi şi le puse sub braţ. Apoi ieşi, închise uşa în spatele lui şi