o porni pe culoar. Simţea cum mâna îi transpiră pe patul revolverului lui Elder. Ajuns în dreptul tărgii, privi în spatele lui, descumpănit din cauza liniştii şi a pustietăţii. Nu se mai auzea nici tusea aceea. Stu se aştepta ca în orice moment să se trezească în spatele lui cu Elder, venind târâş sau în patru labe, hotărât să-şi îndeplinească ultima misiune pe care o primise. Se surprinse cuprins de regret după siguranţa pe care i-o oferise spaţiul închis şi atât de bine cunoscut al celulei lui.

Suspinul se auzi iarăşi, de această dată mai puternic. Din dreptul lifturilor pornea un alt coridor, perpendicular pe acesta, de al cărui perete stătea sprijinit un bărbat, unul dintre asistenţii medicali, îşi aminti Stu. Faţa-i era umflată şi înnegrită, iar respiraţia grăbită, întretăiată. Observându-l pe Stu, începu din nou să geamă. În spatele lui se afla cadavrul altui bărbat, ghemuit în poziţie de fetus. Mai departe, pe coridor, se distingeau alte trei trupuri, între care şi al unei femei. Asistentul – Vic, îi veni în minte lui Stu, îl cheamă Vic – tuşi din nou.

― Isuse, îngăimă Vic. Ce cauţi aici? Tu n-ai voie să ieşi afară.

― Elder a venit să se ocupe de mine, dar până la urmă am avut eu grijă de el, îi răspunse Stu. Spre bafta mea, era bolnav.

― Sfinte Isuse Cristoase, să ştii c-ai avut un noroc nemaipomenit, spuse Vic, apoi pieptul îi fu sfâşiat de o nouă criză de tuse, mai slabă. Doare, băi băiete, nici nu-ţi dai seama cât poate să doară. Ce porcărie a ieşit din chestia asta. Isuse Cristoase.

― Ascultă, te pot ajuta cu ceva? îi propuse Stu cu stângăcie.

― Uite ce este, dacă vorbeşti serios, cel mai bine ar fi să pui ţeava aia în dreptul urechii mele şi să apeşi pe trăgaci.

Tuşi, apoi se puse să geamă deznădăjduit.

Dar Stu nu era în stare să facă aşa ceva şi, ascultând suspinele neîncetate şi cavernoase ale lui Vic, nervii lui Stu cedară. Fugi spre lifturi, cât mai departe de faţa aceea înnegrită, ca o lună în eclipsă parţială, pe jumătate convins că Vic îl va striga cu vocea aceea neajutorată şi stridentă pe care bolnavii par s-o capete atunci când au nevoie de ceva de la oamenii sănătoşi din jurul lor. Dar Vic nu făcu decât să geamă în continuare, ceea ce era şi mai rău, într-un fel.

Uşa liftului se închisese şi cabina pornise în jos, când lui Stu îi trecu prin minte că locul respectiv putea conţine o cursă. Alegerea i se părea mai mult decât nimerită. Un gaz otrăvitor, poate, sau un circuit scos din funcţiune, din cauza căruia cabina să se desprindă din cabluri şi să se prăbuşească în gol, zdrobindu-se în fundul puţului. Se plasă în mijlocul liftului şi, nervos, începu să caute în jur răsuflători sau orificii ascunse. Claustrofobia îl atinse cu mâna ei acoperită cu mănuşi din cauciuc şi, subit, dimensiunile liftului părură să se reducă la acelea ale unei cabine telefonice, apoi ale unui coşciug. Este careva amator să fie îngropat de viu?

Se pregăti să apese butonul STOP, dar se întrebă la ce i-ar fi ajutat, mai ales dacă liftul se oprea între etaje. Înainte să-şi poată răspunde la această întrebare, liftul execută o oprire lină, normală.

„Şi dacă aici mă aşteaptă oameni înarmaţi?”

După ce uşile se deschiseră însă, singura santinelă era o femeie moartă, în uniformă de asistentă medicală. Zăcea ghemuită în poziţie de fetus lângă o uşă pe care se putea citi TOALETĂ PENTRU FEMEI.

Stu se holbă atâta vreme la ea, încât uşa culisantă a liftului începu să se închidă la loc. Întinse un braţ şi, ascultătoare, uşa se redeschise. Ieşi afară. Culoarul conducea spre o intersecţie în formă de T şi o porni într-acolo, ocolind cât mai pe departe cadavrul asistentei.

Auzi un zgomot în spatele lui şi se întoarse, ridicând arma, dar nu erau decât uşile liftului, care se închideau pentru a doua oară. Rămase nemişcat un moment, înghiţi cu greu şi porni mai departe. Mâna din cauciuc se întorsese la el, provocându-i fiori reci pe şira spinării, şoptindu-i: dă-l naibii de calm, hai s-o luăm la fugă, să ieşim cât mai repede de aici, înainte să se ia după noi cineva... ceva... Rezonanţa paşilor lui în coridorul cufundat în semiîntuneric din aripa administrativă îi lăsa impresia că un personaj macabru îi ţine companie: Vii să ne jucăm, Stuart? Foarte bine. Pe lângă el defilau uşi cu geamuri jivrate, fiecare vrând să-i spună propria-i poveste: DR. SLOANE. REGISTRATURĂ. DL. BALLINGER. MICROFILME. ARHIVĂ. DNA WIGGS. Responsabilă cu murăturile, probabil, îi trecu prin minte lui Stu.

În mijlocul intersecţiei în T exista o ţâşnitoare, dar apa caldă, cu gust de clor, îi întoarse pe dos stomacul. Spre stânga nu se vedea nicio ieşire; un indicator de pe peretele acoperit cu faianţă anunţa ARIPA BIBLIOTECII, textul fiind subliniat de o săgeată portocalie. În direcţia respectivă, coridorul părea să se întindă kilometri întregi. La doar vreo douăzeci de metri mai încolo zăcea un bărbat în costum alb, ca un animal straniu aruncat pe un ţărm sterp.

Începuse să-şi piardă capacitatea de orientare. Clădirea aceasta era foarte mare, cu mult mai mare decât îşi închipuise el. Nu c-ar fi avut dreptul să facă prea multe presupuneri pe baza celor văzute atunci când fusese adus aici – adică două holuri, un lift şi o încăpere. Din câte ghicea acum, avea dimensiunile unui spital metropolitan din cele mari. Ar fi putut să bântuie ore întregi, ascultând ecoul propriilor lui paşi, dând din când în când peste cadavre, răspândite peste tot locul, ca nişte premii într-un joc sinistru de descoperire a unei comori. Îşi aminti cum o dusese pe Norma, soţia lui, într-unul dintre spitalele mari de la Houston, atunci când îi descoperiseră cancerul. Oriunde intrai, descopereai pe perete hărţi mici, cu mici săgeţi indicând un punct anume. Pe fiecare săgeată stătea scris: TE AFLI AICI. Scopul lor era ca oamenii să nu se piardă. Ceea ce păţise el acum. Era pierdut. O, Doamne, asta era foarte rău. O nenorocire.

― Ţine-ţi firea, aproape ai scăpat, rosti el.

Ecoul îi trimise vorbele înapoi, sec