Se întoarse spre dreapta, întorcând spatele aripii cu biblioteca, trecu pe lângă mai multe birouri, ajunse la un nou coridor şi o luă pe acolo. Începu să se uite din ce în ce mai des în urmă, asigurându-se că nimeni – iar cel de care se temea cel mai tare era desigur Elder – nu-l urmărea, fără a fi în stare să se convingă că este chiar aşa. La capătul culoarului se afla o uşă închisă pe care scria RADIOLOGIE. De clanţă atârna o notiţă scrisă de mână: ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI ORDINE, RANDALL.

Stu se întoarse şi se uită după colţ şi înapoi, în direcţia din care venise. Cadavrul în straie albe devenise acum minuscul, din cauza distanţei, nu mai mare decât un punct, dar faptul că se mai afla acolo, etern şi imuabil, îi dădu impulsul să fugă unde vedea cu ochii.

O porni la dreapta, întorcându-i iar spatele. Douăzeci de metri mai încolo, culoarul se despărţea din nou. Stu alese ramura din dreapta şi trecu pe lângă alte birouri. Coridorul se termina cu laboratorul de microbiologie. Într-una dintre despărţiturile acestuia, un tânăr în pantaloni scurţi, de jockey, stătea prăbuşit peste birou. Era în stare de comă, sângele scurgându-i-se din nas şi din gură. Respira din greu, cu zgomotul pe care-l stârneşte vântul de octombrie în cocenii uscaţi de porumb.

Stu începu atunci să fugă cu adevărat, străbătând un coridor după altul, din ce în ce mai convins că nu exista nicio ieşire, sau cel puţin nu de la nivelul acesta. Ecoul paşilor îl urmărea, ca şi cum Elder sau Vic mai trăiseră suficient pentru a pune pe urmele lui un pluton de poliţişti militari fantomatici. O altă plăsmuire o alungă apoi pe aceasta, pe care o asocia întrucâtva în mintea lui cu visele ciudate pe care le avusese în ultimele nopţi. Ideea aceasta căpătă o asemenea amploare, încât i se făcu frică să se întoarcă, temându-se că avea să dea cu ochii de o siluetă înveşmântată în costumul alb, pornită cu paşi mari după el, o siluetă în alb fără faţă, ci doar cu un gol negru în spatele ecranului din plexiglas. O arătare infernală, un ucigaş profesionist venit de dincolo de spaţiul şi timpul raţional.

Gâfâind, Stu ocoli un colţ şi sprintă zece metri înainte să-şi dea seama că acel gang se termina brusc; se izbi de o uşă cu un anunţ deasupra ei. Acolo se putea citi: IEŞIRE.

Împinse clanţa, convins că nu se va clinti, dar, spre surprinderea lui, uşa se deschise cu uşurinţă. Coborî patru trepte, până la o altă uşă. În stânga micului antreu porneau alte scări, coborând spre o zonă complet întunecată. Jumătatea superioară a uşii acesteia era din sticlă transparentă, întărită cu o plasă din sârmă. Dincolo de geam era doar noaptea, minunata şi suava noapte de vară şi nesfârşita libertate, visul oricărui om.

Stu continua să privească afară, nemişcat, când o mână se strecură din bezna scării şi-l prinse de gleznă. Un geamăt dureros îi ieşi lui Stu din gâtlej. Se întoarse brusc, simţind un sloi de gheaţă în stomac şi o figură însângerată, ce-i rânjea din obscuritate, se dezvălui privirilor lui.

― Vino jos să mănânci pui cu mine, frumosule, şopti ea cu o voce spartă, de muribund. E aşaaaa de întuneric...

Stu ţipă şi încercă să se elibereze. Fiinţa aceea rânjitoare se agăţă de el, sporovăind, zâmbind şi chicotind. Pe la colţurile gurii i se scurgea sânge sau fiere. Stu lovi cu piciorul degetele ce i se încolăciseră de gleznă, apoi călcă palma. Faţa suspendată în întunericul de pe scară dispăru. Urmă un şir de bufnituri şi bubuituri... după care începură urletele. De durere sau de furie, lui Stu nu-i era foarte limpede. Nu-i păsa. Izbi în uşa de intrare cu umărul. Broasca cedă brusc, iar el se prăvăli afară, rotindu-şi braţele pentru a-şi menţine echilibrul. Fără efect însă, deoarece în cele din urmă căzu pe aleea de ciment.

Se ridică încet, cu prudenţă. Şirul de ţipete încetase în spatele lui. Adierea răcoroasă a serii îi atinse obrajii, uscându-i transpiraţia de pe frunte. Constată aproape cu uimire că în jurul lui existau straturi cu flori şi iarbă. Nicicând nu i se păruse parfumul nopţii mai suav ca acum. Pe cer răsărise luna, subţire ca o seceră. Stu îşi ridică privirile spre ea, cu recunoştinţă, apoi traversă porţiunea de gazon, în direcţia şoselei ce ducea la vale, spre oraşul Stovington. Firele de iarbă erau împodobite cu picături de rouă. Vântul şoptea printre crengile pinilor.

― Sunt viu, rosti Stu Redman în noapte. Sunt viu, slavă Domnului, sunt viu, mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumescu-ţi ţie...

Clătinându-se puţin, o porni pe drum în jos.

Vântul purta nestingherit colbul peste câmpia acoperită cu vegetaţie pitică a Texasului, iar la apus crea o perdea translucidă, care dădea oraşului Arnette aspectul unei imagini fantomatice, în nuanţe sepia. Reclama Texaco a lui Bill Hapscomb fusese trântită la pământ, iar acum zăcea în mijlocul drumului. Cineva lăsase gazul deschis în casa lui Norm Bruett şi, cu o zi în urmă, o scânteie de la aparatul de aer condiţionat aruncase totul până la cer, împrăştiind fragmente de cherestea, ţigle şi jucării marca Fisher-Price peste toată Laurel Street. Pe Main Street, câini şi soldaţi morţi zăceau împreună în rigolă. La Randy’s Sooperette, un bărbat în pijama rămăsese agăţat peste vitrina pentru carne, cu braţele atârnând la pământ. Unul dintre câinii aflaţi acum în rigolă se înfruptase pe săturate din faţa omului. Pisicile erau imune la gripă: zeci de asemenea făpturi apăreau şi dispăreau din tabloul crepuscular, nemişcat, ca nişte umbre de fum. Din mai multe case se revărsa bâzâitul neîncetat al televizoarelor rămase deschise. Un oblon desprins se zbătea când şi când în balamale. O camionetă veche, al cărei roşu dispăruse aproape sub rugină, pe obloanele căreia de-abia se mai putea citi SPEEDWAY EXPRESS, rămăsese în mijlocul lui Durgin Street, în faţă la Indian Head Tavern. În camionetă se aflau nişte sticle returnabile de bere şi de