sifon. Pe Logan Lane, în cel mai select cartier din Arnette, un şir de mici clopote de vânt răsunau în veranda casei lui Tony Leominster. Maşina de teren marca Scout a lui Tony era parcată pe alee, cu ferestrele deschise. O familie de veveriţe se cuibărise pe bancheta din spate. Soarele părăsea acum Arnette; oraşul se întuneca treptat, acoperit de aripa nopţii. Dacă făceai abstracţie de foşnetul şi şoaptele animalelor mici şi de clinchetul clopoţeilor lui Tony Leominster, oraşul era tăcut. Şi tăcut. Şi tăcut. CAPITOLUL 31

Christopher Bradenton se lupta să iasă din starea de delir, ca un om care se zbate să scape din nisipuri mişcătoare. Îl durea tot trupul. Îşi simţea faţa ca pe un corp străin, ca şi cum cineva i-ar fi injectat silicon în mai multe locuri, până ce obrazul i se făcuse cât un dovleac. Gâtul îl durea de parcă era carne vie, dar înspăimântător era că traheea ajunsese, de la dimensiunile ei normale, la acelea ale orificiului unui pistol cu apă, de jucărie. Respiraţia de-abia îi mai şuiera prin acel fir de legătură teribil de subţire de care avea nevoie absolută ca să menţină legătura cu lumea. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns pulsaţiile chinuitoare continue, trăia şi senzaţia că se îneacă. Dar mai rea decât orice era febra. Nu-şi aducea aminte să mai fi fost vreodată atât de înfierbântat, nici măcar acum doi ani, când îi transportase pe cei doi prizonieri politici care, fiind eliberaţi pe cauţiune, încercaseră să dispară în Texas. În timp ce călătoreau către vest, spre Los Angeles, rabla de Pontiac Tempest îşi dăduse duhul pe US 190, în Valea Morţii. Îi fusese îngrozitor de cald, dar acum era şi mai rău. De data asta, focul venea din interior, ca şi cum ar fi înghiţit soarele.

Se tângui şi încercă să se descotorosească de pături, dar nu mai avea pic de vlagă. Oare singur se vârâse în pat? Din câte îşi dădea el seama, nu. Cineva sau ceva se aflase în casă, cu el. Cineva sau ceva... ar fi trebuit să-şi aducă aminte, dar nu era în stare. Tot ce reuşea Bradenton să-şi recheme în memorie era că fusese speriat chiar înainte de a se îmbolnăvi, ştiind că urma să apară cineva (sau ceva), iar el va trebui să... ce?

Gemu iar şi-şi bălăbăni capul pe pernă dintr-o parte într-alta. Nu reuşea să-şi amintească decât delirul. Fantome fierbinţi, cu ochii lipicioşi. Maică-sa, care era moartă din ‘69, intrase în dormitorul lui simplu, cu pereţii din buşteni, şi-i vorbise: „Kit, băiete, eu ţi-am zis să nu-ţi faci de lucru cu oamenii ăia, aşa ţi-am zis. Mie nu-mi pasă de politică, dar bărbaţii ăia cu care te-ai înhăitat tu sunt nişte câini turbaţi, iar fetele nişte curve ordinare. Aşa ţi-am zis, Kit...” Apoi figura ei se fragmentase, iar prin spărturi îşi făcuse apariţia o hoardă de gândaci de cimitir, printre fisurile ce se căscau în pergamentul îngălbenit, iar el începuse să urle până ce bezna începuse să şovăie şi se stârnise un amestec confuz de glasuri, plesnetul sec, de piele, al unui pantof, atunci când oamenii o luaseră la fugă... lumini, reflectoare, mirosul de gaze, iată, se afla din nou la Chicago, în anul 1968, de undeva se auzeau nişte voci care scandau „Ahoi, ahoi, lumea e cu ochii pe noi! Ahoi, ahoi, lumea e cu ochii pe noi! Ahoi, ahoi, lumea...” iar în rigola de lângă intrarea în parc zăcea o fată, îmbrăcată într-o salopetă de jeans, desculţă, cu părul lung, plin de cioburi; pe faţă i se coagulase sângele, formând un strat lucios, aparent de culoare neagră în lumina albă şi nemiloasă a felinarelor de pe stradă, tânăra femeie amintind de o insectă zdrobită. O ajută să se ridice în picioare, iar ea scoase un ţipăt şi se cuibări lângă el, pentru că din perdeaua de fum se apropia un monstru de pe altă lume, o creatură înveşmântată în cizme negre, strălucitoare, haină din piele şi mască de gaze prin care nu puteai să-i distingi ochii, ţinând un bulan într-o mână şi o cutie de spray paralizant în cealaltă şi rânjind. Iar atunci când bestia inumană îşi dezvăluise faţa hlizită şi congestionată, ţipaseră amândoi, în acelaşi timp, pentru că era acel cineva sau ceva pe care-l aştepta, omul de care Kit Bradenton se temuse întotdeauna. Era însăşi Momâia Ambulantă. Urletele lui Bradenton sfâşiaseră visul acela, aşa cum cocaina pură te trezeşte după ce-ai luat crack, şi se pomenise la Boulder, Colorado, într-un apartament de pe Canyon Boulevard, e vară şi cald, atât de cald, încât îţi curg apele chiar dacă n-ai pe tine decât nişte chiloţi, iar de cealaltă parte a camerei se află cel mai frumos băiat din lume, înalt, bronzat şi zvelt, poartă costum de baie galben ca lămâia, care se lipeşte tandru de fiecare proeminenţă şi vale a preţioaselor lui fese, şi ştii bine că dacă se întoarce, faţa lui îţi va aminti de un înger al lui Rafael, chiar dacă dă vădite semne de mahmureală. De unde l-ai cules? De la o întrunire unde s-a discutat despre rasism în campusul universitar, sau din cafeteria? Făcea autostopul? Contează asta? Vai, e teribil de cald, dar există apă, o cană de apă, un vas de apă împodobit cu figuri stranii, în basorelief, iar alături de el pastila, nu!... PASTILA! Aceea care-l va expedia pe îngerul în slip galben-deschis în tărâmul aceia special, pe care el îl numeşte Huxleyland, unde degetul fermecat scrie fără să se mişte din loc, unde florile cresc pe tulpina stejarilor morţi şi, băi băiete, ce se petrece acolo, în chiloţii tăi? A fost vreodată Kit Bradenton mai excitat, mai dornic de dragoste decât acum? „Vino în pat”, spui, adresându-te spatelui aceluia arămiu şi catifelat, „haide în pat, la început mă faci tu pe mine, apoi eu pe tine. Exact cum ţi-o plăcea ţie.” „Întâi ia-ţi pilula”, aruncă el, fără a se întoarce. „După aceea mai vedem.”

Înghiţi pastila, simţi răceala apei în gât, apoi vederea lui începu să sufere, treptat, fenomenul acela straniu,