prin care fiecare unghi drept din jur începe să pară puţin mai mic sau puţin mai mare de nouăzeci de grade. O vreme te uiţi la ventilatorul de pe biroul ieftin, făcut la Grand Rapids, apoi îţi contempli imaginea în oglinda cu ape de deasupra lui. Faţa ta pare neagră şi umflată, dar tu nu te laşi impresionat de atâta lucru, pentru că doar pastila este de vină, doar PASTILA!!! „Trips”, murmuri, „vai, Captain Trips, iar mie mi s-a sculat în aşaaaa hal...” Celălalt începe să alerge, iar la început nu te poţi împiedica să nu te uiţi la şoldurile lui perfecte, acolo unde elasticul slipului coboară atât de jos, apoi privirile tale urcă spre pântecele plat şi bronzat, spre minunatul piept fără păr şi, în fine, după gâtul zvelt şi vânos, se opresc asupra feţei... de fapt este faţa lui, scofâlcită, cu un rânjet fericit şi feroce, nu chipul unui înger pictat de Rafael, ci un diavol al lui Goya, iar din fiecare orbită goală se holbează la el faţa de reptilă a unei năpârci; tu ţipi din răsputeri, în timp ce el vine tot mai aproape, şoptindu-ţi: Trips, baby, Captain Trips...

Pe urmă întuneric, chipuri şi voci de care nu-şi mai amintea, după care, într-un târziu, ieşise la suprafaţă aici, în casa pe care o construise cu mâinile lui, la marginea lui Mountain City. Prezentul înseamnă cu totul altceva, marele val de revoltă care cuprinsese întreaga ţară se potolise de mult, cei mai mulţi dintre tinerii radicali ajunseseră nişte bătrâni retrograzi, cu bărbi încărunţite şi cu nişte găuri mari şi carbonizate în locul nărilor, gata, băiete, era atins de ruină. Tânărul în costum de baie galben fusese acum o veşnicie; de fapt nici el, Kit Bradenton, nu fusese cu mult mai răsărit atunci, la Boulder.

Dumnezeule, nu cumva mor?

Gândul îl împinse în ghearele unei crize de groază, iar căldura se răsucea şi tălăzuia la el în cap ca o furtună de nisip. Pe neaşteptate, un sunet care începuse să se ridice de undeva, de dincolo şi de dedesubtul uşii închise a dormitorului, îl făcu să-şi reţină respiraţia scurtă şi grăbită.

La început, Bradenton îşi închipui că era o sirenă de incendiu sau de la o maşină de poliţie. Pe măsură ce se apropia, zgomotul era tot mai puternic; distinse apoi şi bocănitul inegal al unor paşi străbătând culoarul lui de la parter, salonul, urcând apoi scările într-un ritm infernal.

Se lipi cu spatele de pernă; pe figură i se întipărise un rictus de teamă, iar ochii i se holbaseră în cercurile lor negre. Zgomotul era acum foarte aproape. Nu, nu mai semăna cu o sirenă, se transformase într-un ţipăt, ascuţit şi modulat, un strigăt aşa cum nu poate emite nicio fiinţă omenească; nu putea fi vorba decât de urletul unei iele sau, cine ştie, al unui Caron de culoare, venit să-l treacă râul ce desparte tărâmul celor vii de acela al morţilor.

Paşii grăbiţi veneau acum drept spre el, bubuind de-a lungul culoarului de la etaj, făcând să geamă, să scârţâie şi să protesteze scândurile clădirii sub greutatea nemiloasă a cizmelor cu potcoave tocite; deodată, Kit Bradenton înţelese cine-l căuta şi începu să ţipe chiar în momentul când uşa sări din ţâţâni şi în încăpere se năpusti bărbatul îmbrăcat într-o jachetă spălăcită de jeanşi, cu rânjetul lui de ucigaş lăţit peste întreaga faţă, aidoma unui ameţitor cerc alb alcătuit din lame de cuţit, cu expresia unui Moş Crăciun dement, cărând o găleată din oţel galvanizat sus, deasupra umărului drept.

― HIIIIIIIAAAAAAUUUUUUUUU!

― Nu! strigă Bradenton, ridicându-şi cu greu braţele până în dreptul obrajilor. Nu! Nuu!...

Găleata se înclină şi toată apa din ea se revărsă, părând să rămână suspendată în lumina galbenă a lămpii, ca şi cum ar fi fost cel mai mare diamant neprelucrat din univers, iar Bradenton distinse prin masa de lichid figura acelui om, reflectată şi refractată pe figura acestui demon rânjitor, care tocmai îşi croise drum din străfundurile cele mai puturoase ale iadului şi se iscase pe pământ; apa căzu atunci asupra lui; atât de rece, încât gâtul lui congestionat se deschise ca prin minune, storcând valuri de sânge din pereţii esofagului; curentul masiv de aer avu efectul unui şoc: îşi aruncă păturile departe, peste marginea patului, printr-un unic spasm convulsiv, în aşa fel ca trupul lui să aibă libertatea de a se mişca în voie, dar şocul acesta îi provocă dureri amare, ca o haită de ogari asmuţită asupra vânatului.

Ţipă. Şi încă o dată. Apoi rămase să tremure, cu trupul înfierbântat şi ud din cap până în picioare, cu ochii ieşiţi din cap. Instantaneu, esofagul i se închise la loc şi începu din nou să se lupte pentru fiecare gură de aer. Trupul îi era zgâlţâit de frisoane din ce în ce mai violente.

― Am ştiut eu c-ai să te răcoreşti! îi aruncă vesel bărbatul pe care el îl cunoştea sub numele de Richard Fry, punând găleata jos, cu zgomot. Am ştiut la fix că are să-ţi facă bine, şefule! Mi se cam cuvin nişte mulţumiri, din câte-mi fac eu socoteala. Ai de gând să-ţi arăţi recunoştinţa? Nu poţi vorbi? Nu? Însă eu sunt convins că în inima ta vorbeşti. IIIGAAAAA!

Făcu un salt în aer, la fel ca Bruce Lee într-un film de lupte kung-fu, cu genunchii depărtaţi, părând să rămână suspendat deasupra lui Kit Bradenton pentru o fracţiune de secundă, ca şi apa, umbra lui stăruind ca o pată pe pieptul pijamalei ude a lui Bradenton, iar acesta protestă stins. Fry ateriză apoi cu genunchii de o parte şi alta a cuştii toracice, punctul în care i se întâlneau coapsele rămânând deasupra pieptului lui Bradenton, la doar câţiva centimetri; figura lui diabolică avea asupra obrajilor lui Bradenton efectul unei torţe din cele folosite la luminarea beciurilor, în romanele gotice.

― A trebuit neapărat să te trezesc, bărbate, zise Fry. N-am vrut să-ţi iei zborul fără să mai apuc să discut puţin cu tine.

― ...Dă... dă... dă-te jos...

― Uite ce este, eu nu stau pe tine, omule. Pur şi simplu sunt suspendat deasupra ta. La fel ca şi vasta lume invizibilă.

Bradenton, cuprins de o frică agonică, nu mai