class="p1">— Ah, Matvei Appolonovici, ce să vă explic! Dumneavoastră ați folosit toată tehnica de urmărire: videofoane, dactiloscopie, analize chimice, reconstituirea chipului după metoda Gherasimov și tot degeaba… Nici măcar pe un individ ca Hilobok n-ați reușit să-l cunoașteți. Dar în cazul nostru, cum s-ar spune, totul e clar. Nu a fost nici o crimă, în privința asta puteți fi liniștit.

— Bine, dar… Va trebui să raportez, să dau socoteală. Eu vă trebui să dau explicații, să răspund… Ce să fac acum?

— Asta e cu totul altceva. Krivoșein se așeză din nou pe scaun. Am să vă explic de îndată ce aveți de făcut. În privința asemănării scheletului cu mine… Rețineți: acest schelet este o relicvă de familie. Bunicul meu dinspre partea mamei, Andrei Stepanovici Kotlear, un biolog renumit la vremea sa, a cerut prin testament să nu fie înmormântat, ci disecat, iar scheletul să fie transmis acelor urmași care se vor dedica științei. O ciudățenie de savant bătrân, înțelegeți? Și încă ceva: probabil că ați descoperit pe schelet fractura coastelor în partea dreaptă ceea ce desigur provoacă anumite îndoieli… Ei bine, bunicul a pierit într-un accident rutier. Bătrânului îi plăcea la nebunie să gonească pe motocicletă cu viteză nepermisă. Acum e limpede?

— Limpede, dădu din cap Onisimov.

— E mai bine așa. Sper că această… relicvă de familie, după închiderea dosarului, va fi restituită proprietarului ei. La fel ca și celelalte „dovezi” luate din laborator. Va veni o vreme, Matvei Appolonovici, când acest cap va fi expus nu pe biroul dumneavoastră, ci pe un monument… Ei, e timpul să plec. Sper că v-am explicat totul. Fiți amabil și restituiți-mi actele lui Viktor Kraveț. Vă mulțumesc. Da, încă ceva: plutonierul, pe care ați avut amabilitatea să-l însărcinați cu paza laboratorului, vă roagă să-l schimbați. Vă transmit rugămintea lui… Cu bine!

Krivoșein vârî actele în buzunar și se îndreptă spre ușă. Dar pe drum îi veni o idee.

— Matvei Appolonovici, spuse el, înapoindu-se lângă birou, vă rog, pentru dumnezeu, să nu vă supărați pentru ceea ce am să vă propun. N-ați vrea să deveniți mai deștept? Să raționați mai repede, să gândiți mai amplu și mai profund? Să nu vă rezumați numai la „probe”, ci să pătrundeți în esența lucrurilor și fenomenelor, să înțelegeți sufletul omenesc? Și capul dumneavoastră să înceapă să fie bântuit de idei minunate — idei în fața cărora să vă extaziați?… înțelegeți, viața e complicată, iar mai târziu va fi și mai complicată. Singura metodă de a rămâne la înălțime e să te pricepi la toate. Altă cale nu există… Și acest lucru e posibil, Matvei Appolonovici! Vreți? Pot să vă fac acest serviciu.

Onisimov se simți jignit și se roși tot.

— Râdeți de mine… spuse el alegând cu greu cuvintele. Nu vă ajunge că… Mai și râdeți de mine, vă bateți joc. Lăsați-mă în pace și plecați!

Krivoșein ridică din umeri și se îndreptă spre ușă.

— Stați puțin!

— Ce mai e?

— Stați o clipă… tovarășe Krivoșein. Bine, să zicem că eu nu înțeleg. Poate că, într-adevăr, dispuneți de o asemenea știință… Accept și versiunea dumneavoastră. Nu-mi rămâne nimic altceva de făcut. Puteți să credeți despre mine tot ce vreți, asta vă privește… Matvei Appolonovici tot nu putea să-și învingă mâhnirea pe care i-o pricinuise. Krivoșein se încruntă. Oare de ce spune toate acestea? Onisimov continuă. Dar să lăsăm versiunile. Totuși a pierit un om! Cineva e vinovat, nu?

Aspirantul îl privi cu atenție.

— Fiecare dintre noi, toți suntem puțin vinovați, Matvei Appolonovici. Și el însuși, și eu, și Azarov și alții… Chiar și dumneavoastră, într-o măsură oarecare. Deși nu l-ați cunoscut niciodată, datorită faptului că, fără să vă lămuriți, i-ați bănuit pe niște oameni… Dar din punct de vedere criminalistic, adică după codul penal nu e nimeni vinovat. Se mai întâmplă și așa.

— Se pare că și această chestiune s-a lămurit, își spuse ușurat aspirantul, urcându-se în troleibuz.

„Mâine are loc experiența. Propriu-zis, nu mâine, ci în noaptea asta, peste șapte-opt ore. Înaintea unei acțiuni serioase nu mi-e niciodată somn. Și totuși trebuie să dorm. De aceea am umblat astăzi prin oraș vreo patru ore, ca să obosesc și să-mi limpezesc gândurile. Pe unde n-am fost. În centru, la periferie, în parcuri, la autogări… M-am uitat la oameni, la clădiri, la copaci, la animale. Am privit parada vieții.

Am întâlnit în plină arșiță, la amiază, un bătrân uscățiv cu mustățile îngălbenite de vreme și o față roșie, plină de riduri. Pe cămașa de satin gri atârnau zornăind decorațiile — trei cruci ale Sfântului Gheorghe și o medalie. Bătrânul s-a oprit în umbra scurtă a teilor să-și mai tragă răsuflarea.

Da, moșule, am fost și noi odată cineva! Ai trăit mult, ai văzut multe, dar se pare că încă nu te-ai săturat. Ia te uite la el cum a ieșit să se fandosească — un cavaler al ordinului Sf. Gheorghe! Ce ar fi să-ți redăm forța mușchilor, să-ți limpezim cristalinul ochilor, să-ți curățăm creierul de scleroză și marasm, să-ți împrospătăm nervii. Ne-ai arăta nouă ce poți, nouă, tinerilor din veacul sputnicilor!

…Pe lângă mine trec niște băiețandri, comentând un film.

— Și atunci el — pah, pah — din pistoletul atomic! Iar ei: ta-ta-ta… Tah, tah!

— De ce atomic?

— Păi din care? E pe Venus; și vrei să aibă un pistolet obișnuit?

…O pisică mă privește cu ochi neliniștiți. De ce au pisicile ochi atât de neliniștiți? Oare știu ele ceva? Știu, dar nu spun… „Câț, blestemato!” Pisica dispăru într-un gang.

…Pe lângă mine a trecut plin de importanță un tânăr cu fruntea îngustă și părul tuns scurt. Pantalonii strânși lasă să se întrevadă coapsele și gambele puternice, iar sub bluza tricotată se reliefează pieptul bine dezvoltat. După felul cum se uită se vede că la toate problemele vieții el răspunde cu o directă de dreapta la maxilar.

Când o să-i fericim pe toți cu asemenea mușchi, când o să-i dotăm cu informația referitoare la box și la lupta sambo! Cum o să mai fie atunci cu directa de dreapta?

…În parcul Taras Șevcenko au trecut pe lângă mine,