Voi n-aveți nevoie de descoperirea noastră, îndrăgostiților. Sunteți buni și așa. Vă doresc mult noroc! Dar… în viață câte nu se întâmplă. Și dragostea voastră e pândită de primejdii. Rutina, neînțelegerile, rudele, saturația și câte și mai câte altele! O să le învingeți singuri? Cinste și laudă vouă! Iar dacă nu, poftiți pe la noi. O să vă recondiționăm dragostea, o s-o reparăm mai bine decât am face-o cu un televizor. O să fie nou-nouță, ca în ziua când v-ați văzut pentru prima oară, stând la rând la casa de bilete a cinematografului.

…Ah, și ce femeie am întâlnit pe bulevard, lângă magazinul universal. Trupul prea plin vârât într-o rochie de brocart, o broșă de aur, colier din imitație de chihlimbar, pete de transpirație la subsuori și pe spate de mărimea unei farfurii… Brocartul albastru căpăta în mers toate nuanțele mării în furtună.

Vai, doamnă! Cum se poate să te îmbraci în brocart pe o căldură ca asta! Probabil că soțul nu te iubește, nu-i așa? El se uită cu groază la brațele dumitale de grosimea piciorului său, la cocoașa de grăsime de pe spatele dumitale… Ești nefericită, doamnă. Nu mi-e milă de dumneata, dar te înțeleg. Soțul nu te iubește, copiii nu te apreciază, medicii nu te compătimesc, iar vecinii… o, acești vecini! Bine, doamnă, o să născocim ceva și pentru dumneata. La urma urmei, și dumneata ai dreptul la o porție suplimentară de fericire. Dar, apropo de fericire, doamnă, gustul dumitale îmi dă de gândit. Nu, nu, eu te înțeleg. Ți-ai pus acest brocart, incomod, ți-ai agățat cercei, broșă de aur, colierul, care nu ți se potrivesc, ți-ai umplut degetele cu inele groase, ca să dovedești că nu ești mai prejos de ceilalți, că ai de toate… Dar, iartă-mă, doamnă, nu ai nici pe dracu… Și, vrei, nu vrei, va trebui să-ți rectificăm nu numai trupul, ci și gustul. Iar odată cu asta și mintea și sentimentele. Cu aceiași bani, doamnă, nu te speria. Altfel n-are nici un rost, doamnă. O să-ți irosești din nou frumusețea recăpătată și prospețimea prin restaurante și pe la petreceri, o s-o cheltuiești cu amanții… Și atunci, merită oare să ne străduim? Adevărata frumusețe, doamnă, înseamnă armonia corpului, a minții și a spiritului.

…Două fete frumoase au trecut și nici nu s-au uitat la mine. Ce să vadă la mine! Cerul e curat. Soarele e sus. Examenele au rămas o amintire. Și cu acest troleibuz se poate ajunge la ștrand.

…Un puști, pe care părinții nu l-au lăsat să iasă la plimbare, și-a turtit năsucul de geam. Văzându-mă că mă uit la el, s-a strâmbat. M-am strâmbat și eu la el. Atunci el s-a apucat să facă o întreagă pantomimă.

Iubesc viața. Iubesc foarte mult viața! Nu vreau o viață mai bună. Las să fie cum o fi, numai… Numai ce? Ce? Fir-ai să fii!..

Tocmai asta e, că avem nevoie de o viață mai bună. Multe în lume nu sunt încă așa cum ar trebui.

Mă duc. Nu v-am vândut, oameni buni! Cu această metodă se vor putea face multe. O să dăm oamenilor mai multă frumusețe și inteligență, o să-i înzestrăm cu noi aptitudini, chiar cu noi însușiri. Să zicem că s-ar putea face ca omul să vadă în întuneric, să audă ultrasunetele, să sesizeze câmpul magnetic, să emită semnale radio, să măsoare timpul fără ajutorul cronometrului cu o precizie de sutimi de secundă și chiar să ghicească gândurile la distanță, vreți! Dar, probabil că toate acestea nu sunt esențiale.

— N-a murit nimeni, ce dracu! șoptea aspirantul Krivoșein, hurducat de troleibuz. Nimeni n-a murit…

„… Eu pășesc înainte, Viață! Îți mulțumesc ție, soartă, sau cum te vei fi numind, pentru ceea ce s-a întâmplat cu mine. Mi-e și frică să mă mai gândesc că aș fi putut să mă opresc la lucruri mărunte. Să rămân un oarecare! Fie ca și pe viitor în viața mea să intervină și greutăți, și amenințări, și neplăceri, și suferințe, numai lucruri mărunte să nu existe. Să nu mă umilesc niciodată până într-atât, încât să mă lupt pentru bunăstare, pentru succes, sau să tremur pentru propria-mi piele, atunci când e vorba de o cauză serioasă!

Se lasă noaptea, dar mie nu-mi vine de loc să dorm. Stupidă preocupare mai e și asta. Să dormi. Probabil că se poate scăpa și de ea. Se spune că în Iugoslavia există un tip straniu, care nu doarme de vreo treizeci de ani și totuși e vioi.

E miezul nopții la Madrid. Dormiți în pace! Respectați-l pe rege și pe regină! Și fie ca diavolul să nu vă iasă niciodată în cale… în vremurile acelea pe mine m-ar fi ars pe rug și gata!

Nu dormiți în pace, oameni! Nu-l respectați nici pe rege, nici pe regină! Și n-are decât să vă iasă diavolul în cale, n-aveți de ce vă teme.

…În adolescență visam (dar la câte nu visam!) că atunci când va trebui să pornesc la o treabă serioasă și riscantă să stau de vorbă cu tata înainte de plecare. Dar nu am avut de făcut treburi serioase și cu tata n-am mai apucat să stau de vorbă. De, să încercăm acum:

— Uite, tată, mâine va trebui să stau pe baricade. Ție ți-era teamă să stai?

— Cum să-ți spun? Desigur, mă cam temeam… Până la tranșeele germane erau vreo patru sute de metri, și eu eram o țintă vizibilă. Fraternizarea dintre ostași încă nu se încropise peste tot. Ici colo se mai trăgea încă. De vreo două ori s-a tras și în mine. Dar nu m-au nimerit. Poate că au vrut doar să mă sperie…

— Dar ce fel de măsură stranie a mai fost și asta? Să te pună să stai pe marginea tranșeei?

— Asta a introdus-o guvernul provizoriu. Special pentru cei care făceau agitație în favoarea terminării războiului imperialist. „Aha, ei sunt pentru tine frați-muncitori și frați-țărani?! Să vedem cum o să tragă în tine”. Și te puneau să stai timp de două ore…