fusese crispată de vinovăție cînd rostise cuvintele „nu ți-am distrus opera”? Nu cumva dorind iertare, înțelegere, vrusese „s-o dea” pe glumă? Într-o clipă efracția săvîrșită de ea îmi zbură pe dinaintea ochilor cu toate sensurile răsturnate. Mă iubea! Altfel n-ar fi pus mîna să-mi spargă biroul.

Mă ridicai și mă așezai jos lîngă ea. Lacrimi mari îi picurau din ochi pe covor. „Venisem, îmi șopti, să-ți spun că sînt însărcinată… Și răspunsul tău a fost să mă trimiți jos, la pămînt… Te-am așteptat toată seara să-ți spun acest lucru. Astăzi voiam să ți-l spun, îmi intrase mie în cap să fie astăzi. În loc de asta, am stins lumina, te-am auzit cum sunai, dar n-am vrut să cobor să-ți deschid…” „De ce n-ai vrut? De cînd ne-am căsătorit, aș putea să spun că chiar din acea clipă, te-ai schimbat.” „Nu m-am schimbat, sînt aceeași!” „Nu-i adevărat, nu ești așa, nu-ți dai seama?” „Ba îmi dau seama, dar ce să fac, vreau să fiu ca înainte, dar parcă simt un pietroi pe inimă…” „Nu, zisei, pietroaiele le aduce o situație insolubilă, mai degrabă ar fi trebuit să-l simți acest pietroi înainte, nu acum, că ai scăpat de Petrică… Ai scăpat în toate sensurile, te-ai vindecat de mila pe care o simțeai pentru el și pe care el a exploatat-o pînă în pînzele albe…” „Singur spui că l-am surpat interior cît timp am trăit cu el. E adevărat, mă simt vinovată… Aroganța lui, siguranța lui de sine mă făceau să-l lovesc, să nu mai fie atît de…” „Ei da, și ai făcut-o pînă l-ai împins spre umilință. Ar fi trebuit să te bucuri.” „Păi mă bucuram, atunci am ținut cel mai mult la el.” „Bine! și ce n-a mers?”

Ea nu răspunse. Nu era prima oară cînd îi puneam această întrebare, și nu era prima oară cînd răspunsul ei era o tăcere. O singură dată spusese: „atunci ai apărut tu!”. Vrusese să-mi sugereze că dacă nu apăream eu, totul ar fi fost bine între ea și Petrică? Aiurea! Cînd apărusem eu, demult căsnicia lor era pe drojdie! Sau poate nu pentru ea, dar pentru Petrică în orice caz. O urmăreau încă sfărîmăturile acelei vieți? Și nu cumva divorțul durase atît de mult din pricina indeciziei ei? Dar nu simțeam niciodată nici cea mai mică șovăială în timpul întîlnirilor noastre. Dar știu eu ce făcea, ce simțea, cînd rămînea singură?

[1] „Grădina-mi este stearpă de fructe pîrguite” – citat din poemul L’Ennemi (Dușmanul) din volumul „Les fleurs du mal” (Florile răului) de Charles Baudelaire (fr.) (n. r.)

Capitolul XVI

„În sfîrșit, zisei, ce-a mers, ce n-a mers, nu mai are acum nici o importanță. Să revenim la noi doi… Ești sigură că ai rămas însărcinată?” (Mă avertizase cu zece zile în urmă că «s-ar putea».) „Da, sînt sigură”, spuse foarte posomorîtă. „Bine, zisei eu atunci, ai făcut în așa fel încît această știre să se asocieze în amintirea ta cu o palmă pe care ai dorit-o. Dacă nu ți-aș fi dat-o ai fi inventat altceva decît spargerea biroului și răsfoirea caietelor mele. De ce ai spart biroul?” „M-au revoltat sertarele închise. Cu mine în casă te ascunzi de mine?”

Începui să măsor încăperea în lung și în lat. „Ei da, îi răspunsei, venea în contradicție cu tot ceea ce ești tu, care nu concepi că un cuvînt rostit nu poate fi inocent. Ai rostit acele cuvinte și n-ai bănuit că pot avea o consecință, mai ales că știai bine ce spui. Erai de partea domnișoarelor Calcan, nu a mea. Vreți toate să vă credeți atotputernicele acestei lumi, fiindcă aduceți pe lume copii. Și în ultima vreme se constată că aduceți mulți. Dar multă lume nu înseamnă multă conștiință. Tiparul se strică, specia nu e mai puternică, indivizii născuți sînt mai slabi… Salut pe viitorul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, și nu să devenim servitorii unui nou-născut… Naște-l, să existe în sine, ca esență, crește-l, dar pentru tine nu trebuie să existe nimeni în afară de mine. Altfel ți-l iau, ca Rousseau, și îl dau la un leagăn… Nu spun că aș face ca tatăl lui Oedip, care a intuit că venirea pe lume a copilului însemna înlăturarea lui, iubita devenită mamă nu l-ar fi mai iubit pe el, ci pe copil. Drept care l-a luat și l-a dat pe mîna unor slujitori să-l arunce într-o prăpastie. Cunoști urmarea, slujitorii nu l-au aruncat, Oedip a fost crescut de niște păstori, l-a detronat pe tat-său și a început să trăiască cu maică-sa…”

Mă oprii. Ceea ce spuneam eu acum era ceva inocent? Bineînțeles! Dar văzui că mă ascultase cu o expresie de mare concentrare pe chip, al cărei înțeles eram atunci departe de a-l bănui, cu atît mai mult cu cît o noblețe bizară se așternuse peste aceste trăsături pe care le lovisem cu o atît de fulgerătoare violență. „Bine, zisei, și acum să-mi spui de ce n-ai vrut să-mi deschizi și de ce ai stins lumina. Știai de ce sunam! Bănuiai ce sentimente mă stăpîneau. Data trecută m-ai luat fără veste, ca pe-un adolescent, dar acum eram pregătit să ți-o plătesc. Soneria trebuia în orice caz să fie pentru tine buzduganul smeului care își anunță sosirea, intră în casă și se așază singur într-un cui, dacă nu era semnalul iubitului care vine acasă, a cărui inimă bate pentru tine și e nerăbdător să te vadă, să te ia în brațe și să te strîngă ca și cînd te-ar fi regăsit după luni de așteptare. Chiar așa și era. De cînd am venit aici la tine, caut mereu să te regăsesc. Ceva s-a întîmplat cu tine… (și coborîi în genunchi înaintea ei și îi căutai privirea, care se întîlni cu a mea, mare, cu pupila imens dilatată, deși camera era albă de lumina puternică a plafonierei). Știi? S-a întîmplat ceva. M-am adaptat ușor, trebuie să recunosc, mi-am