spus: așa o fi, una e cînd trăiești doar iubirea, și cei ce se iubesc se văd numai pentru asta, chiar dacă zilnic, iar pe urmă se despart și se întorc la casele lor și dorm singuri, se scoală de dimineață singuri, își iau micul dejun singuri și se duc apoi acolo unde muncesc. Și alta e să trăiești clipă cu clipă sub același acoperiș, între aceiași pereți… Ce ore frumoase erau mai ales acele dimineți de la începutul toamnei, cînd mă urcam la catedră și în timp ce mă gîndeam la tine îmi începeam cursurile zîmbind enigmatic, așa mi s-a transmis că ar fi zis o studentă, că am «un antipatic surîs enigmatic»… Bineînțeles! Fiindcă le vedeam pe toate cît erau de urîte!, și apoi la orele unsprezece, secretara care mă găsea chiar pe aproape de biroul ei: domnul Petrini, la telefon… crezi că există ceva pe lume care să te subjuge mai tare decît entuziasmul sufletului, bucuria care țîșnește din el liberă, fără opreliști de nici un fel, neînsoțită de nici un gînd reticent, de nici o urmă de bănuială, de gelozie sau resentiment?… Înainte de orice cuvînt sufletul tău își elibera brusc, la auzul glasului meu, un preaplin al inimii, glasul tău în receptor era ca un strigăt… Avea puterea de a pătrunde adînc în suflet, era de încîntare extremă, de surpriză ca în fața miracolului, uimire extremă, exista asta, un om pe care îl chema Victor, cum, continua să existe, Victor al meu, da, da, exista, era el, îi recunoșteai glasul, apoi, Victor, iubitul meu, ce faci tu acolo, mi-e dor de tine! Mă feream de această agresiune a puterii tale de a iubi, apele adînci ale simțirii mele răscolite năvăleau asupra țipătului și îl înecau, voiam să rămîn intact în cutiuța în care stătea puterea mea, cei trei viermi nemuritori din basme care îl făceau pe smeu de neînvins, dar de fiecare dată strigătul tău pătrundea tot mai adînc, dincolo de aceste ape, acolo unde se presupune că nu mai e decît această putere lăuntrică și abisul, și îi auzeam acolo ecoul, bine instalat, împrietenit cu ceea ce noi nu știm de fapt ce e acolo, peste capul și voința mea… Ne vedeam apoi la prînz, și spre seară îți deschideam ușa la mine… Nu mai puteam! ne culcam cu fața unul la celălalt și tu îmi șopteai: hai să murim! Asta se repeta de un an de zile, dar noi trăiam în mod acut acest sentiment straniu ori de cîte ori ne vedeam și noaptea se cobora în odaie, găsindu-ne tot astfel, privire în privire, halucinați de noi înșine și de vecinătatea morții care, invocată, venea lîngă noi și ne veghea parcă, prezență neputincioasă și iluzorie, căci nu ne temeam de ea… Cu atît mai însetate ne erau apoi sărutările și îmbrățișările… Nu le acceptai decît împotrivindu-te, chestie cu care nu mă obișnuiam și nu m-am obișnuit nici pînă azi… implorîndu-mă… strigîndu-mă în șoaptă ca și cînd aș fi fost departe, undeva prin secole, prin timpuri imemoriale, călcînd dealurile să viu spre tine, printre dinozauri… un milion de ani înapoi… Nici nu știu cum au zburat doi ani… Acuma, continuai eu desdoindu-mi genunchii și așezîndu-mă jos pe covorul moale, nici n-au trecut trei luni de cînd trăim împreună ca soț și soție și aș putea, aceste luni, să le povestesc zi cu zi, atît de greu au trecut… Eu veneam cu amintirile unei mari iubiri, pe care voiam să le păstrez și în același timp să le sporesc cu altele noi (alte priviri albite de uluire, alt chip a cărui strălucire, cînd îmi spuneai te iubesc, Victor, e un secret pe care nu ți-l voi dezvălui), tu veneai doar cu încîntătoarele tale povestiri din lumea în care te miști gen Calcan, arhitecți de toate soiurile și nuanțele, șefi care de care mai demagogi și efemeri, șefi noi, ieșiți din îmbulzeala societății noastre care se răsturna și printre care un om de soi era o mare minune… Bine, mi-am spus, într-o zi o să lase aceste povestiri la o parte, o mare tăcere se va așterne între noi, ne vom culca iarăși unul cu fața spre celălalt și ea îmi va șopti… hai să murim! îmi evitai privirea, ca și cînd n-ai fi știut ce așteptam de la tine. Ba nu, te uitai în ochii mei, dar ce bizar, erau alți ochi. Ochii ăștia nu știau ce făcuseși tu înainte, nici gura ta nu mai era aceeași gură care îmi șoptise atîta timp te iubesc. Am crezut că o să-mi dai ca mai înainte telefon la facultate, să-ți aud strigătul de uimire. Nu, telefoanele au încetat, iar cînd te-am căutat eu, zadarnic, mi s-a părut chiar mie ridicol cînd ți-am imitat glasul… Matilda, ce faci tu? Ce să fac, zice, bine, uite, o să intru într-o ședință, așa că dacă întîrzii nu mă aștepta la masă! Pe urmă s-au instalat serile interzise, fatala oră 9 și timpul iubirii noastre, adică ce mai rămăsese din ea, s-a mutat dimineața… De fapt era altă iubire, bună și asta, mi-am zis, bine, bine, Matilda, deși ai mai fost căsătorită și eu nu, nu simți că o astfel de iubire alungă surpriza, ba chiar capeți aversiune împotriva ei (măcar fiindcă îmi plăcea mie ar fi trebuit să vii să-mi deschizi), fantezia seacă și într-o zi o să te uiți la mine holbată și o să te întrebi: cine mai e și străinul ăsta?”… „Chiar așa este, zise ea deodată, îmi ești străin. Fiindcă n-ai făcut nimic ca totul să fie ca înainte.”

Rămăsei tăcut. Deci eram în întîrziere, cine știe de cînd fusesem judecat, poate chiar de mult, și găsit vinovat. Da, iată, de aceea desigur palma mea din astă seară nu fusese pentru ea o catastrofă, fusesem în stare să i-o dau, ea mă provocase, eu i-o dădusem și ea căpătase confirmarea că nu se înșelase asupra mea. N-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte! Cum, dar făcusem