totul aproape în fiecare secundă a vieții noastre în doi. În fiecare secundă îi pîndisem fiecare gest, fiecare intonație, fiecare înțeles al cuvintelor rostite, gata pregătit să-i răspund… Și nu trecuse zi fără să schițez, da, să schițez, nu să duc pînă la capăt un gest care însă nu mai apărea într-o oglindă. Dispariția iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiți zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Ești singur. Încercasem în mod ridicul să întorc cu mîna mea înapoi această oglindă, dar n-o puteam întoarce, cum nu poți întoarce înapoi un rîu al cărui curs ți-a convenit un timp, dar pe urmă el a cotit pe unde nu vrei tu și curge dracului în altă parte… Cotitura asta o făcuse Matilda fără să-mi spună. Mi-o spusese acum, după ce ascultase cu nepăsare tîrzia mea confesiune. Ce plăcut e totuși cînd descoperi un adevăr!

„Ar fi o prostie, îi spusei, să-ți reproșez ceva. Fără să știu de ce și de cînd nu mă mai iubești. Îți sînt străin, străin îți rămîn. Și cu asta, basta. Consecințele, ca și în moarte, vor fi mai spectaculoase decît actul simplu al morții. Dacă vrei, le simplificăm, ca să nu apară. Ca să nu se bucure babele care freamătă cînd cineva moare și copiii să nu vină buluc în urma cortegiului funerar… Sarcina poate fi întreruptă, ne despărțim și eu o să găsesc alta încă și mai minunată.”

Îmi aruncă o privire în care străluci intens iubirea, pe care căutam s-o regăsesc. Mă ridicai și trecui în spatele biroului. „Ce-ar fi, zise ea cu această privire, să pleci chiar acum?”

În literatură, chiar în cea mai bună, eroul aflat în situația mea are de ales între cuvintele care s-au rostit și sentimentele care nu-l puteau înșela, ghicite în privirea femeii iubite. Cei fără experiență se duc spre ea, fără să-și dea seama că acea privire e o cursă în care trebuie să cazi, pentru a fi mai bine lovit, cei orgolioși rămîn pe loc bănuitori, bănuială care li se confirmă. Eu m-am dus spre ea și am primit lovitura. „Nu te apropia, mi-a strigat, și te rog să pleci. Pleacă, mi-a șoptit apoi brusc exasperată, nu pot să te mai suport, chiar acum te rog să pleci…” Deodată căzu în genunchi și izbucni într-un plîns repede reprimat, împreunîndu-și mîinile… „Mă rog de tine să pleci, ah, o să mi-o plătești”, și se ridică și se aruncă pe canapea țipînd înăbușit…

Cum să plec? Nu pleci cînd ești alungat. Trebuie să bei tot paharul și, întărit de otrava lui înghițită, să nu-ți mai pese de cine ți-a dat-o. Dar Matilda, după ce mă făcu să gust doar din el, nu dădu nici un semn că ar avea de gînd să mi-l ofere, acest pahar, să-l înghit pînă la fund. Se ridică, străbătu holul, intră în dormitor și după o clipă auzii cheia răsucindu-se cu hotărîre. Își închipuia (și era adevărat, avusesem acest impuls) că o să vin peste ea. Mă îmbrăcai și ieșii să mă plimb. Acum, da, aveam la ce să mă gîndesc, nu era atît de simplu ca plecarea mea de la universitate.

Cred că vreo oră străbătui străzile fără să mă gîndesc la nimic. Astfel se stinse treptat sentimentul apăsător pe care mi-l dădea ideea că Matilda nu mă mai iubește. Dar ideea rămînea, și pe lîngă ea se furișară altele. Dacă nu mă mai iubește și nu mă mai poate suporta, trebuie să ne despărțim. Bine, dar de ce? Era limpede că nu mă mai iubea, că adică oglinda era întoarsă, dar ceva a făcut-o să se întoarcă, ce anume? Nu i-a mai plăcut cel ce se oglindea în ea, din pricină că eu n-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte? Asta e o glumă, nici înainte nu făcusem nimic, eram același om de astăzi, ba chiar făcusem mult mai mult ca înainte, o iubeam mai profund și nu eram un ins care nu știa să arate acest lucru, un ins, să zicem, care simțea una și în realitate arăta altceva, să zicem meschinărie, egoism, nepăsare, dominație stupidă, iritare de stăpîn… Nu făcusem nimic ca totul să fie ca înainte! Nu păreau cuvinte spuse la întîmplare. Erau rodul unei gîndiri anterioare acestei seri; cînd avusese ea această revelație? Și din ce se născuse? Ei bine, ce-ar fi trebuit să fac și nu făcusem? Vrusesem s-o iubesc ca și înainte de căsătorie. Dar chiar de-a doua zi ea tăiase punțile, și eu apoi zadarnic încercasem să ridic altele. Vrusese să trăiască „în prezent”. Dar prezentul… Iată prezentul! Prezentul nu mai era nimic, fiindcă trecutul nostru de căsătoriți, trecutul ei, opera ei, era fad. Nu cumva a vrut să spună că eu nu trebuia să accept ca ea să taie punțile, să resping deci prezentul pe care mi-l oferea? Da, dar forțele ei în a și-l impune fuseseră mai puternice, așa este, îmi dau seama, m-a tîrît și pe mine în această alunecare… Și îmi veni un gînd liniștit care mă eliberă de orice ispită de a mă învinui. O iubeam pe Matilda, nu voi pleca, dar voi lupta, orice-ar fi, împotriva celei ce devenise după căsătorie, cu teoria ei cu tot, că numai prezentul înseamnă viață. Da, îmi aduceam aminte cum ea însăși exclamase odată: blestemate idei! Da, ideile aveau asupra ei un efect asemănător drogurilor, o puteau pierde. Da, dar cum putem împiedica pe cineva să aibă idei? Cînd vin din ființa ta (și era cazul Matildei), și nu vin dinafară, au o forță aproape indestructibilă, pentru că e orgoliul care le însoțește. Da, dar și eu le aveam pe-ale mele. Nu voi mai ceda.

Și simții bucuria că ea era însărcinată și că despărțirea, chiar dacă împinsă de determinări fatale care îmi scăpau, ea va dori-o, nu era nici pentru mîine și nici pentru un viitor apropiat: nici o femeie nu deschide un divorț fiind borțoasă. Copilul acela nu se putea naște ilegitim… și