…Astăzi m-a vizitat apărătorul meu, fostul judecător. Cum l-am cunoscut eu pe Ciceo? Într-un fel incredibil de simplu (îl chema Ștefan Pop, Ciceo, îi spusesem eu de la început că trebuia intercalat între numele și prenumele său).

Se întîmplă rar astfel de conjuncții cu soarele prieteniei, fiindcă oamenii ori aleargă după fericire cu o femeie și nu mai e loc în conștiința lor pentru alte bucurii, ori sînt obsedați de probleme de existență, o carieră pe care o urmăresc sau lupta acerbă să nu decadă după ce și-au atins un scop. La facultate am avut prilejul să mă împrietenesc cu doi colegi, dar repede acest început de prietenie s-a degradat din pricina unui al treilea, un ins neînsemnat… Da, neînsemnat azi, dar poți să știi ce devine mîine? Cine nu vede că în aceste timpuri neînsemnații străbat curbe uluitoare? Un neînsemnat nu e neapărat un om fără calități, dar aceste calități nu apar decît după ce e proiectat pe spirală, și nu sînt de fapt calități, tot neînsemnat este dacă e luat în sine, dar tocmai această neînsemnătate era necesară pentru o poziție însemnată. Acești doi virtuali prieteni ai mei au crezut că pot da și ei lovitura petrecînd mii de ore lîngă un astfel de ins… Tocmai ei, care se delectau acasă cu Rimbaud, Verlaine și Samain… De la o vreme ori de cîte ori ne dădeam o întîlnire, era prezent și omul neînsemnat, prezență inexplicabilă la început pentru mine… Ce dracu căuta alături de noi? Văzînd că i se dă atîta atenție, acest ins începu să prindă curaj și să debiteze astfel de tîmpenii, încît nici măcar nu puteam să rîd. Dar cei doi îl ascultau foarte senini, îl completau, îi dădeau dreptate, ridicau ideile lui școlărești la rangul de sistem de gîndire, cu referiri la mari personalități și filozofi, și asta dura ceasuri întregi, încît după o astfel de întîlnire mă dureau oasele și îmi pierea somnul, reacție bizară a organismului chinuit. Într-o zi n-am mai putut înghiți și după plecarea individului i-am întrebat: „Ce găsiți voi la idiotu’ ăsta?” „De ce, mi-au răspuns ei, nu e idiot deloc, are multă intuiție. Idioțenia e o armă, a adăugat cel la care țineam eu cel mai mult. Și el știe s-o folosească…” „Cum, a reluat celălalt, e în tradiția poporului român, preferă să pară prost, n-are probleme! Dar nu e!…” „Inteligența afișată e orgoliul prostului, a reînceput cel pe care îl prețuiam eu cel mai mult și aș fi vrut să fim prieteni… Cele mai mari necazuri, a continuat el, le are cel care e inteligent, dar nu știe că îi e propriu inteligenței să nu se indigneze pe cel așa-zis prost. Camil Petrescu, de pildă, face parte din această categorie de inteligență. Mie îmi place Sadoveanu, a cărui inteligență nu se expune.” Și și-au apropiat capetele și au început să vorbească între ei, ignorîndu-mă. Am avut sentimentul că totul e o înscenare, un complot împotriva mea, în realitate se depreciau pe ei înșiși, ca să se simtă bine omul neînsemnat pe care îl cultivau. „Cu voi nu mai sînt prieten, le-am spus. Nu accept să-mi cheltuiesc ore din viața mea, cu care am ceva mai bun de făcut, ca să măgulesc o nulă.” Și m-am ridicat să plec. Asta nu prea le-a plăcut, dar n-au schițat nici un gest să mă rețină. Abia după ce omul neînsemnat, universitar și el, a devenit secretar cu agitația și propaganda în comitetul județean de partid i-am înțeles, dar n-am înțeles ce dracu sperau ei de la el, fiindcă în loc cel puțin să-i protejeze, dimpotrivă, el i-a lăsat pe amîndoi în plata ședințelor purificatoare de mentalitate burgheză și cosmopolitism în care au picat, și n-a mișcat un deget cînd au fost dați afară din universitate. Să-i citești pe Rimbaud, Verlaine și Samain și să afle asta chiar omul complexat că nu se putea delecta cu acești poeți, asta, în acea vreme, era cu adevărat o dovadă de prostie și nu de inteligență, fiindcă se pare că omul neînsemnat chiar dacă ar fi vrut să-i apere n-ar fi putut, știa și el că cei trei erau niște „cosmopoliți”. N-ar fi fost mai bine să nu știe? Mi-a părut rău totdeauna că n-au dorit să formăm noi trei un grup. Ei doi au rămas prieteni, unul a fost numit obscur redactor la o revistă în limbi străine, celălalt, profesor de franceză la un liceu.

Nici prietenia mea cu Ion Micu nu rămăsese neatinsă în acel an. Nu știam și nu urmărisem cum putuse el să joace rolul diavolului predînd pe Păun-Pincio, Neculuță și Cezar Bolliac în locul lui Eminescu. Esențial pentru mine era să știu că nu făcea nici în fața mea și nici în lipsă elogiul omului neînsemnat, cum făcuseră cei doi colegi ai mei de la catedra de istoria filozofiei. Ion Micu, e drept, nici el nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se întîmpla pe la ei pe la Filologie, eram încîntat și liniștit că rămăsese același și că totul trecea ca și înainte prin flacăra ironiei lui necruțătoare, reviste de literatură, poeți, romancieri, critici literari din orașul nostru, dar și din capitală. Ne întîlneam tot la acea braserie și ne servea tot domnul Jenică, iar el înfuleca același chateaubriand și sorbea același număr de filtre care îl făceau la un anumit moment să înceapă să bîțîie din picior, în ciuda faptului că noua lui soție i le număra, acele filtre, cu reproș, că a băut nu știu cîte și că îi ajunge… Se făcea că n-o aude, se ridica de la masă, dispărea cu un pas greoi (se îngrășase între timp) și cînd revenea îi răspundea că un om trebuie să moară de ceva!

Pînă într-o zi cînd plimbîndu-mă singur prin oraș, văzui niște afișe lipite la intrarea Casei de cultură.