Nu, de fapt nu voia. Și în plus mai avea și neplăcuta bănuială că această plimbare cu Ludolf o va epuiza complet și că nu va mai fi în stare să mai pedaleze înapoi acasă.

— Ah, de fapt chiar mi-ar conveni dacă m-ați lua. Dacă efortul nu este prea mare.

— Pentru dumneavoastră, draga mea Helene, niciun efort nu este prea mare, răspunse el atât de grețos, încât ea simți cum o lasă picioarele și începu să alunece pe perete în jos. Deci așa rămâne. Mă bucur. Pe duminică!

— Pe duminică, repetă Helene, își smulse telefonul de la ureche și apăsă tasta roșie cu atâta putere, încât metalul carcasei aproape crăpă.

O făcuse și pe asta. Și putea să o informeze pe mama ei că acceptase întâlnirea.

Vru să se ridice. I se făcu rău. Ar fi mai bine să se întindă puțin. Cel mai bine chiar în acel colț al camerei în care se afla.

Primul lucru pe care Helene îl făcu a doua zi, când ajunse la birou, fu să tragă adânc aer în piept, să pună degetele pe taste și să apeleze funcția de căutare a persoanelor.

Trebuia să fie simplu. Ludolf îi smulsese o întâlnire și fără îndoială nu se va opri aici, așa că era timpul să lase deoparte toate ezitările și să vadă ce putea afla despre el.

Însemna asta folosirea în interes personal a datelor? Oricum, ea era angajată a Agenției Naționale de Securitate și Ludolf von Argensleben putea fi, din câte știa ea – sau mai bine zis nu știa –, un agent inamic, care voia să o tragă de limbă!

Conform legii, ar fi trebuit să solicite de la Völkers o verificare de siguranță pentru el.

Dar firește că nu va face asta.

În plus, pe cine ar însărcina Völkers să facă o asemenea verificare? Pe ea, pe Helene. Eh, poate pe altcineva. Dar când venea vorba de computer, Helene nu avea în nimeni încredere mai mare decât în ea însăși.

Și nu făcea decât să scurteze procedura. Economisea bani și forțe. Reichul avea alte griji.

Deci: Căutare persoane: Ludolf von Argensleben.

Răspunsul veni imediat. Fotografia de pașaport: O fotografie măgulitoare, realizată evident de un maestru în domeniu. Codul numeric personal. Data nașterii: 3 octombrie 1907. Domiciliul: o moșie din Prusia Orientală. Datele părinților, bunicilor, fraților și surorilor. Necăsătorit, fără copii. Statut rasial A.

Nimic mai mult.

Interogă datele bancare, dar în loc de o listă cu înregistrările contabile din luna curentă îi apăru mesajul „Acces blocat”.

Încercă și cu numărul de telefon. Același rezultat.

Înfiorător.

Nu știuse că există persoane la care nu se puteau accesa datele.

Totuși, parcă auzise că așa se întâmpla în cazul în care accesai date despre Adolf Hitler. Și că urma să fii vizitat de SS.

Cuprinsă de panică, se deconectă de la aplicația cu tabelele telefonice și șterse rezultatele. Era extrem de îngrijorător faptul că Ludolf făcea parte din aceeași categorie ca Führerul.

Era neliniștitor și că asta îl făcea mai interesant…

•••

În sfârșit, depistarea evreilor ascunși se desfășura așa cum trebuia și el își regăsi liniștea pentru a cerceta urma dezvăluită inconștient de Cäcilia.

Cäcilia! Ce se întâmplase între timp cu ea? Știa doar că Alfred Schmettenberg fusese văzut la operă singur. Nu era de mirare, deoarece Cäcilia fusese predată Gestapoului și de atunci nu mai existau informații despre ea. Despre amantul ei evreu aflase că încercase să fugă în sud prin teritoriul francez aflat sub ocupație, dar fusese prins de SS și internat în lagărul SS Hinzert. Mai mult nu știa și nici nu va ști vreodată.

Hm… Alta ar fi fost situația pentru ei dacă Cäcilia nu s-ar fi comportat atât de prostește. Dar acum era prea târziu și ea purta toată vina.

Mai rămânea cea de a patra fată de pe lista lui, despre care știa doar că se numea Vera. Mai nou aflase că fusese colegă de clasă cu Cäcilia Schmettenberg, născută Noller.

Despre ea ar fi putut să afle mai multe, dacă registrele autorităților din învățământ nu ar fi fost întocmite atât de neglijent. Se părea că fiecare școală inventase modele proprii de tabele, cu diferite rubrici (în loc de prenume apărea P-nume, PNUME, nume… P – și acestea erau doar cazurile cele mai simple), așa încât el trebuia să tasteze separat căutările la fiecare școală.

Oricum era un exercițiu util pentru ceea ce învățase recent.

În cataloagele liceului Schiller din 1927 găsise în cele din urmă ce căuta. Noller absolvise liceul cu note bune, nu repetase niciun an și fusese colegă în tot acest timp cu o singură Vera: Vera Schneider.

Nu era un nume foarte rar, dar în tabele era trecut codul numeric personal și cu ajutorul acestuia a identificat-o imediat în evidența populației. Și aici era anexată o fotografie, cea din legitimația din copilărie și din primul card bancar, iar această imagine corespundea exact amintirilor lui Lettke, de parcă ar fi fost făcută în acea după-amiază de rușine, când Vera Schneider propusese cât se putea de serios ca ei să îi arunce hainele pe fereastră din pod și el să coboare gol pușcă în stradă, pentru a-și le recupera. El, fiul unui erou de război!

Îi fu de ajuns doar să se gândească la acel moment, că i se urcă sângele în cap.

Acum era rândul ei. Într-un fel ori altul va plăti și ea.

Vera Schneider. Necăsătorită. Statut rasial B.

Și… din 1937 plecată în SUA, cu domiciliul necunoscut!

Eugen Lettke sări involuntar în picioare, se duse grăbit la fereastră și privi afară cu brațele strânse pe pieptul care îi funcționa ca o pompă. Nu putea fi adevărat! Nu putea fi adevărat!

Era o eroare. Trebuia să fie o eroare. Încercă să se liniștească, reveni la computer și șterse rândurile care păreau că își băteau joc de el. Avea numărul ei de telefon, numărul contului ei și știa, ce putea face cu acestea, știa cum stătea treaba!

Ultima