nu fu surprins când aceasta comunică mai  ales prin priviri tăioase şi tăceri ostentative. Ron, în schimb,  adoptase în prezenţa ei o atitudine nefiresc de rezervată, semn  că era încă măcinat de remuşcări. De fapt, când erau toţi trei  împreună, Harry se imţea de parcă ar fi fost singurul care nu jelea la o înmormântare oarte restrânsă. Insă Ron devenea  nespus de vesel în puţinele momente pe care le petrecea doar cu Harry (când aduceau apă şi căutau ciuperci pe lângă trunchiurile copacilor).

— Ne-a ajutat cineva, spunea el mereu. Cineva ne-a trimis  căprioara. Cineva e de partea noastră. Am lichidat un Horcrux,  prietene!

Încurajaţi de distrugerea medalionului, începură să  discute despre posibilele ascunzători ale celorlalte Horcruxuri  şi, chiar dacă mai dezbătuseră problema de multe ori înainte,  Harry era optimist, convins că primul succes avea să fie urmat  de altele. Faptul că Hermione era îmbufnată nu putu să îi strice buna dispoziţie; schimbarea rapidă a norocului, apariţia  căprioarei misterioase, recuperarea săbiei lui Cercetaş şi mai  ales întoarcerea lui Ron îl făcură pe Harry atât de fericit, încât îi  era greu să se abţină să nu zâmbească.

Mai târziu în după-amiaza aceea, el şi Ron scăpară din  nou de prezenţa sumbră a Hermionei, sub pretextul că se duceau să caute fructe de pădure inexistente, în tufişurile desfrunzite se puseră iar pe trăncănit. Harry reuşise în sfârşit să îi povestească lui Ron tot ce se întâmplase la Peştera lui  Godric; acum, Ron îl punea la curent cu tot ce descoperise despre lumea vrăjitorească în general în săptămânile cât fusese plecat.

— ... şi cum aţi aflat de Tabu? îl întrebă el pe Harry, după ce îi explicase numeroasele încercări disperate ale celor cu părinţi  încuiaţi pentru a scăpa de minister.

— Despre ce?

— Tu şi Hermione nu i-aţi mai spus pe nume Ştim-Noi-Cui!

— A, da. Păi, e un obicei neplăcut pe care l-am adoptat,  spuse Harry. Dar n-am nicio problemă să-i spun Cap...

— NU! strigă Ron, făcându-l pe Harry să sară în tufişuri şi  pe Hermione (care stătea cu nasul într-o carte, la intrarea în  cort) să se încrunte la ei. Iartă-mă, spuse Ron, trăgându-l pe Harry înapoi din tufişuri, dar numele a fost blestemat, Harry,  aşa dau de urma oamenilor! Când îi este folosit numele, se ridică vrăjile protectoare, dând naştere la un fel de tulburare magică - aşa ne-au găsit pe Tottenham Court Road!

— Pentru că i-am folosit numele!

— Exact! Trebuie să recunoşti, e logic. Nu îndrăzneau să-l  folosească decât cei care erau într-adevăr pregătiţi să îl înfrunte,  cum ar fi Dumbledore. Acum l-au făcut Tabu şi toţi cei care îl  rostesc sunt detectabili - un mod rapid şi uşor să-i găsească pe membrii Ordinului! Era cât pe ce să îl prindă pe Kingsley.

— Glumeşti?

— Nu, Bill spunea că l-au încolţit mai mulţi Devoratori ai  Morţii, dar s-a luptat cu ei şi a reuşit să scape. Acum se ascunde, la fel ca şi noi. Ron îşi scărpină bărbia gânditor, cu capătul baghetei. Crezi că Kingsley a trimis căprioara aceea?

— Patronusul lui e un râs, l-am văzut la nuntă, mai ţii  minte? -A, da...

Merseră de-a lungul tufişurilor, depărtându-se de cort şi de Hermione.

— Harry... doar nu crezi că o fi fost Dumbledore?

— Ce să fie Dumbledore?

Ron păru puţin stingherit, dar zise cu o voce joasă:

— Să fi trimis Dumbledore... căprioara? Adică... Ron îl privea  pe Harry cu colţul ochiului. El avea sabia adevărată, nu-i aşa? Harry nu râse de Ron, pentru că înţelegea mult prea bine dorinţa ascunsă din spatele acelei întrebări. Ideea că  Dumbledore reuşise să se întoarcă la ei, că veghea asupra lor ar  fi fost nespus de liniştitoare. Harry clătină din cap.

— Dumbledore a murit, zise el. Am văzut cum s-a întâmplat,  am

văzut trupul neînsufleţit. Nu există nicio îndoială că a murit.

Oricum, Patronusul lui era un phoenix, nu o căprioară.

— Patronuşii se pot schimba doar... spuse Ron. Al lui Tonks  s-a schimbat, nu-i aşa?

— Da, dar dacă Dumbledore ar fi încă în viaţă, de ce nu s-ar arăta? De ce nu ne-ar da el însuşi sabia?

— N-am idee, spuse Ron. Din acelaşi motiv pentru care nu  ţi-a dat-o cât era în viaţă? Din acelaşi motiv pentru care ţie ţi-a  lăsat-o hoţoaică veche, iar lui Hermione o carte cu poveşti pentru copii?

— Şi anume? întrebă Harry, întorcându-se să-l privească în  ochi pe Ron, dorindu-şi cu disperare să afle răspunsul.

— Nu ştiu, spuse Ron. M-am gândit de câteva ori, când eram  mai abătut, că a făcut-o ca să se distreze sau... sau că pur şi  simplu a vrut să ne fie şi mai dificil. Dar acum nu mai cred  asta. Ştia ce face când mi-a dat Deluminatorul, nu? Ei  - ei  bine, urechile lui Ron se făcură roşii ca focul şi acesta se concentra asupra unui smoc de iarbă de la picioarele lui,  lovindu-l cu vârful pantofului - trebuie să fi ştiut că aveam să vă  las baltă.

— Nu, îl corectă Harry. Trebuie să fi ştiut că o să-ţi doreşti mereu să te întorci.

Ron păru recunoscător, dar încă stingherit. Poate şi pentru a schimba subiectul, Harry spuse:

— Apropo de Dumbledore, ai auzit ce a scris Skeeter despre el?

— Ah, da, spuse Ron numaidecât, oamenii vorbesc destul de mult despre asta. Bineînţeles, dacă lucrurile ar sta altfel, ar fi  un mare scandal, Dumbledore să fie prieten cu Grindelwald, dar  acum este doar o ocazie de amuzament pentru cei care nu l-au plăcut pe Dumbledore şi un fel de palmă dată celor îl  considerau foarte bun. Însă nu cred că e mare lucru. Era foarte tânăr când s-au...

— Era de vârsta noastră, zise Harry, la fel cum îi spusese şi  Hermionei, şi ceva din expresia lui păru să îl facă pe Ron să nu dezvolte subiectul.

Un păianjen mare încremenise în mijlocul unei pânze îngheţate,  printre tufişuri. Harry aţinti asupra lui bagheta pe care i-o  dăduse Ron noaptea trecută. Hermione avusese bunăvoinţa să  examineze bagheta şi să le spună că era din lemn de porumbar.

— Engorgio!

Păianjenul se cutremură uşor, mişcându-se un pic pe pânză. Harry încercă din nou. De data aceasta, păianjenul se făcu puţin mai mare.

— Termină,