în economia rusă pentru a putea profita de dreptul la autodeterminare. Lenin conta pe această tactică psihologică pentru a da naţionalităţilor sentimentul că au ales să rămână în cadrul Rusiei prin propria lor voinţă.

Lenin avea să-şi vadă aşteptările înşelate, evenimentele ulterioare obligându-l să-şi retragă curând angajamentele. La sfârşitul anului 1917 şi începutul anului 1918, provinciile de graniţă, nerăbdătoare să scape de stăpânirea bolşevică şi de nenorocirile războiului civil, şi-au declarat rând pe rând independenţa. Germanii şi austriecii au încurajat aceste tendinţe, recunoscând în februarie 1918 independenţa Ucrainei şi obligând Rusia să procedeze la fel. Finlanda, Lituania, Letonia şi Estonia au urmat exemplul ucrainenilor. Transcauzia s-a proclamat federaţie independentă în aprilie 1918. Doar Asia Centrală a rămas sub controlul ruşilor, în virtutea loialităţii populaţiei slave locale faţă de ţara-mamă.

Ca orice comandant militar priceput, Lenin ştia să-şi modifice tactica atunci când situaţia o impunea. A decis prin urmare să abandoneze – în practică, nu şi formal – principiul autodeterminării naţionale, în favoarea federalismului, pe care în trecut îl respinsese sub motiv că ar fi instituţionalizat graniţele interetnice. Federalismul, aşa cum îl concepea Lenin, nu era unul veritabil, în care statele membre să aibă un statut egal şi să exercite o autoritate reală asupra teritoriilor lor. Sub regimul partidului unic, sursa unică a autorităţii legislative, executive şi judecătoreşti era Partidul Comunist. Statul avea să fie divizat după criterii etnice, pentru a satisface nevoia de suveranitate a neruşilor, însă Partidul Comunist – unic, indivizibil şi centralizat – urma să exercite de la Moscova controlul efectiv asupra „federaţiei”. Modelul adoptat de Lenin a fost oficializat între 1922 şi 1924, prin redactarea constituţiei noului stat, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Lenin pleca de la premisa că statele care aveau să devină comuniste în viitor urmau să se alăture U.R.S.S.-ului după acelaşi principiu, formând treptat o singură comunitate mondială de state.

În 1919, situaţia din Ucraina era extrem de haotică şi volatilă. Îndată ce germanii şi-au evacuat trupele, guvernul marionetă pe care îl instalaseră s-a prăbuşit. Două tabere principale îşi disputau controlul asupra ţării: în Kiev, naţionaliştii conduşi de Semion Petliura, iar la Harkov, comuniştii proruşi. Niciuna dintre ele nu controla însă teritorii întinse, o mare parte din Ucraina fiind împărţită între şefii bandelor locale, care se îndeletniceau cu jaful şi pogromurile. În vara anului 1919 armatele lui Denikin au ocupat cea mai mare parte a Ucrainei. După înfrângerea albilor (noiembrie-decembrie 1919), Armata Roşie a recucerit provincia, instalând un regim comunist. Noul regim avea să se divizeze rapid în două facţiuni rivale, una loială Moscovei, cealaltă cu orientare autonomistă. În cursul anului 1920, Ceka a trecut la arestări şi execuţii pe scară largă în Ucraina, lichidându-i cu această ocazie şi pe şefii bandelor locale.

Bolşevicii nu aveau practic sprijinitori printre musulmani, dar se străduiau cu asiduitate să-i câştige, nu doar pentru a-şi extinde influenţa în rândul populaţiei de religie islamică din Rusia, ci şi fiindcă strategia revoluţiei mondiale pe care o vizau depindea de controlul asupra Orientului Mijlociu şi de radicalizarea acestuia. Urmărirea acestui obiectiv era o sursă permanentă de fricţiuni între Moscova şi populaţia de origine slavă din regiunile majoritar musulmane. Trecând peste opoziţia autohtonilor ruşi, Moscova le-a acordat autonomie tătarilor şi başkirilor. Cum însă dreptul la autodeterminare a rămas mai degrabă formal, regiunea de pe cursul mijlociu al Volgăi a fost zguduită în 1920 de o serie de revolte antibolşevice, a căror suprimare le-a cerut comuniştilor eforturi considerabile.

O evoluţie similară a avut loc în Asia Centrală, unde populaţia slavă, partizană a menţinerii regimului colonial, sabota iniţiativele luate de Moscova în favoarea etniilor locale. Ruşii au pus capăt unei încercări a musulmanilor de a crea un guvern naţional la Kokand, distrugând oraşul. Musulmanii au răspuns represiunilor prin acţiuni de gherilă. Partizanii locali, basmaşii, au atacat aşezările ruseşti şi oraşele controlate de comunişti. Revoltele localnicilor, care au atins punctul culminant în anii 1920-1922, aveau să fie stopate abia spre sfârşitul deceniului.

Figura cea mai proeminentă a musulmanilor convertiţi la bolşevism era un fost învăţător tătar, Mirza Sultan-Galiev. Protejat al lui Stalin, Galiev a urcat rapid treptele ierarhiei de partid. Curând însă, liderul tătar a început să aibă îndoieli asupra cauzei pe care o îmbrăţişase. Tratamentul la care comuniştii îi supuneau pe musulmani, mai ales în Asia Centrală, ca şi tendinţa slavilor de toate orientările de a trece peste disputele care îi măcinau şi a-şi uni forţele împotriva populaţiilor autohtone l-au făcut să-şi piardă speranţa în capacitatea comunismului de a elibera popoarele coloniale de asuprire. Galiev a ajuns la concluzia că omenirea nu era împărţită în „burghezie” şi „proletariat”, ci între puterile imperiale exploatatoare (printre care se număra şi Rusia) şi naţiunile oprimate. Acestea din urmă reprezentau adevăratul „proletariat” mondial, dat fiind că, odată ajunsă la putere, clasa muncitoare din ţările imperialiste se comporta asemeni „burgheziei”. Pornind de la această premisă, popoarele coloniale trebuiau să-şi impună propria „dictatură” asupra stăpânilor imperiali – europenii. Ideile eretice ale lui Galiev, care anticipau doctrina lui Mao Ze Dong, au fost considerate de către Partidul Comunist Rus inacceptabile: liderul tătar a fost expulzat, arestat şi în cele din urmă executat. Sultan-Galiev a fost, se pare, prima victimă a epurărilor staliniste.

În 1918, Caucazul a intrat sub influenţa Germaniei şi a Turciei. Germanii erau interesaţi în primul rând de zăcămintele de mangan din Georgia şi de câmpurile petrolifere din vecinătatea oraşului Baku. Turcii aveau propriile lor planuri în legătură cu regiunea. Cele două puteri şi-au împărţit sferele de influenţă în Caucaz: germanii au luat sub control zona din jurul Tiflisului, iar turcii s-au instalat la Baku. În mai 1918, la îndemnurile lor, Georgia, Armenia şi Azerbaidjanul şi-au proclamat independenţa, Federaţia Transcaucaziană dizolvându-se.

Dintre statele succesoare, Georgia a avut cea mai promiţătoare evoluţie. Menşevicii, care au condus guvernul georgian timp de trei ani, erau mai instruiţi şi aveau relaţii mai bune cu Occidentul decât liderii republicilor învecinate. Punându-şi în aplicare programul de reformă, au expropriat terenurile agricole în limita a patruzeci de acri (18 hectare) şi le-au distribuit ţăranilor. Au naţionalizat de asemeni o mare parte a fabricilor şi a reţelei de transporturi. În ciuda conflictelor cu abhazii şi osetinii