cu atât mai mult cu cât, înainte de a se autoexila în Occident, menşevicii au semnat cu comuniştii un acord prin care aceştia din urmă se angajau ca Batumi, oraş georgian revendicat de turci, să rămână în componenţa republicii.

Deşi optimiştii avuseseră câştig de cauză, Lenin continua să fie îngrijorat de perspectivele sovietizării Georgiei. Conştient de popularitatea fostului guvern menşevic şi neîncrezător în calităţile diplomatice ale lui Ordjonikidze, liderul comunist l-a avertizat pe „guvematorul” lui în Caucaz să manifeste un tact deosebit în relaţiile cu învinşii şi cu comuniştii locali. Ordjonikidze şi patronul lui, Stalin, au ignorat avertismentele lui Lenin, intrând în conflict cu populaţia şi cu comuniştii georgieni şi deschizând astfel calea unei crize majore în interiorul Partidului Comunist Rus.

Odată cu cucerirea Georgiei, graniţele Rusiei Sovietice căpătau forma pe care aveau să o păstreze până în septembrie 1939. Alcătuit în mod oficial din şase republici, noul stat era o adevărată anomalie constituţională, dat fiind că nici relaţiile dintre entităţile componente, nici rolul Partidului Comunist Rus în noua structură multinaţională nu erau încă definite. Trăsăturile noului stat, viitoarea Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste, aveau să fie fixate abia între 1922 şi 1924, după dispute aprinse între Lenin şi Stalin – unul muribund, celălalt aflat în plină ascensiune.

Capitolul XIII. COMUNISMUL DE EXPORT

În cei cinci ani în care Lenin s-a aflat în fruntea regimului, politica externă a Rusiei Sovietice a fost subordonată complet ţelurilor Partidului Comunist Rus, servind deci mai presus de toate interesele revoluţiei mondiale. Nu se poate sublinia îndeajuns sau suficient de des că bolşevicii au luat puterea nu pentru a schimba Rusia, ci pentru a o folosi ca rampă de lansare pentru Revoluţia care urma să schimbe faţa lumii. „Afirmăm”, spunea Lenin în mai 1918, „că interesele socialismului, interesele revoluţiei mondiale sunt mai presus de interesele naţionale, de interesele statului”. Fondatorii regimului comunist erau convinşi că revoluţia nu putea supravieţui timp îndelungat, dacă nu se extindea rapid în afara graniţelor Rusiei. Convingerea lor pornea de la două premise. Prima era că mult mai puternicul „lagăr capitalist” avea să se unească pentru a distruge bastionul revoluţiei prin sancţiuni economice şi agresiune militară. A doua, că şi în eventualitatea în care acest lucru nu s-ar fi întâmplat – sau s-ar fi întâmplat, dar comuniştii ruşi ar fi reuşit să respingă ofensiva capitalistă –, regimul s-ar fi confruntat în continuare cu dificultăţi insurmontabile în încercarea de a conduce un stat înconjurat de duşmani şi locuit de o populaţie ţărănească înapoiată şi ostilă.

La atât se reducea teoria. În practică, Rusia Sovietică fiind prima – şi multă vreme, singura – ţară comunistă din lume, bolşevicii identificau interesele Rusiei cu cele ale comunismului internaţional. Pe măsură ce speranţele lor de a vedea declanşându-se o revoluţie mondială dispăreau – asta se întâmpla în 1921 – singura alternativă rămasă era să se dea prioritate maximă intereselor Rusiei Sovietice. La urma urmelor, în Rusia comunismul era deja o realitate, în timp ce dincolo de graniţele ei rămânea un simplu deziderat.

Aflat în fruntea unei ţări care avea propriile ei interese naţionale şi care era în acelaşi timp avanpostul viitoarei revoluţii supranaţionale, regimul bolşevic a continuat să-şi ducă politica externă pe două fronturi. Comisariatul pentru afacerile externe, acţionând în numele statului sovietic, menţinea relaţii aparent corecte cu acele puteri străine care erau dispuse să trateze cu el. Sarcina de a promova cauza revoluţiei mondiale a revenit unui nou organism, Internaţionala a III-a, Comunistă (Comintem-ul), creat în martie 1919. Oficial, Comintern-ul era independent în raport cu guvernul sovietic şi cu Partidul Comunist Rus. În realitate, el nu era decât o secţie a Comitetului Central al Partidului. Existenţa acestor două instituţii distincte permitea Moscovei să desfăşoare o politică dublă – de „coexistenţă paşnică” şi subversiune.

Comintem-ul avea două obiective, unul ofensiv – să promoveze cauza revoluţiei dincolo de graniţele Rusiei, celălalt defensiv – să neutralizeze eforturile ţărilor „capitaliste” de a declanşa o cruciadă împotriva Rusiei Sovietice. Cea de-a doua misiune a avut mai mult succes. Făcând apel la socialiştii şi liberalii europeni cu sloganuri politice şi fluturând în faţa întreprinzătorilor străini perspectiva unor afaceri profitabile, agenţii Comintemului au reuşit să dejoace iniţiativele anticomuniste, sub lozinca „Jos mâinile de pe Rusia!” La începutul anilor ’20, aproape toate statele europene întreţineau deja relaţii diplomatice şi comerciale cu guvernul sovietic, deşi iniţial îl calificaseră drept nelegitim. Şi totuşi, încercările Cominternului de a declanşa o revoluţie în afara Rusiei, fie ele desfăşurate în Europa, Orientul Mijlociu sau Extremul Orient, au avut rezultate dezastruoase. Eşecul planurilor lui Lenin de a internaţionaliza Revoluţia şi, mai ales, de a o extinde în ţările industrializate a marcat reîntoarcerea Rusiei Sovietice spre tradiţiile autocratice şi birocratice ale fostului Imperiu. Ascensiunea lui Stalin devenea astfel inevitabilă. Georgianul înţelesese foarte de timpuriu că şansele de internaţionalizare a revoluţiei erau aproape nule – cel puţin, până la izbucnirea unui nou război mondial – şi se străduia să-şi consolideze baza de putere în interiorul Rusiei.

 

Lenin a încercat să „exporte” Revoluţia în Finlanda şi ţările baltice când războiul era în plină desfăşurare, însă eforturile în această direcţie au demarat cu adevărat abia după armistiţiul din noiembrie 1918. Puterile Centrale, bântuite de anarhie şi foamete, constituiau un teren extrem de propice pentru acţiunile revoluţionare. În ianuarie 1919, Lenin l-a trimis în Germania pe Karl Radek, care avea relaţii numeroase la Berlin şi cunoştea îndeaproape situaţia internă. Radek a preluat conducerea Ligii Spartachiste, facţiune radicală a nu mai puţin radicalului Partid Social-Democrat Independent (USPD) fondat de Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg. Trecând peste ezitările spartachiştilor, Radek a lansat soldaţilor şi muncitorilor germani apeluri la boicotarea alegerilor pentru Adunarea Naţională şi răsturnarea guvernului socialist interimar.

Strategia lui Radek, inspirată de experienţa puciului din octombrie 1917, nu şi-a atins scopul, fiindcă socialiştii germani nu au repetat greşeala lui Kerenski şi a sovietelor, reprimând în forţă încercarea de nesocotire a voinţei populare. La 5 ianuarie 1919, când spartachiştii şi USPD-ul au încercat să declanşeze o revoltă la Berlin, guvernul a făcut apel la veterani să formeze detaşamente de voluntari. Unităţile guvernului au pus capăt revoltei în zece zile. Luxemburg şi Liebknecht