elegant cu câteva paranteze și cu o altă interogare, dar el nu mai avu răbdare. Nici nu erau atât de multe. În liste îi găsi părinții, surorile mai mici și o serie de femei de aceeași vârstă cu ea, toate domiciliate în Berlin. Una dintre ele, o anume Gertrud Kuhl, trebuia să îi fi fost cea mai bună prietenă. Vera Schneider vorbea cu ea mai mult decât cu toate celelalte la un loc.

Până aici era bine. Memoră această listă și făcu din ea punctul de plecare pentru celelalte interogări.

Apoi stabili cu care dintre aceste contacte vorbise la telefon Vera Schneider după plecarea în 1937 și care dintre ele fuseseră în SUA. Înainte de război, călătoria în străinătate nu reprezentase o problemă.

Lista rezultată fu dezamăgitor de scurtă. Două apeluri la părinți, imediat după sosirea în SUA, de pe două numere diferite, pe care, mulțumită evidențelor din proiectul America, Lettke stabili că erau de la două hoteluri din New York. Își putea imagina care fusese conținutul acestor convorbiri: Am ajuns. Călătoria a durat mult. Zgârie-norii de aici sunt incredibil de înalți. Mă aflu la hotelul cutare. Să vedem ce urmează.

Sau ceva semănător.

Vera Schneider emigrase singură ori fusese însoțită, de exemplu de un bărbat? Asta se putea afla fără îndoială din evidențele de la punctele de frontieră și din listele de pasageri de pe vapoare, dar pentru asta va trebui să o roage pe Bodenkamp, lucru de care nu avea niciun chef. Dar nu excluse această opțiune.

În schimb alese calea cea mai promițătoare: căutarea mesajelor cu contactele din America.

Aici problema era că nu cunoștea adresele expeditorilor. De ce? Pentru că în America organizarea era diferită. Nu exista o autoritate care repartiza adresele, oricine se loga de pe un computer la Rețeaua internațională putea să aleagă ce adresă dorea.

Dar socoti că nici asta nu reprezenta o problemă. Când le scria prietenelor ori părinților, probabil că ea își încheia mesajul cu ceva de genul „Multe salutări, Vera”. Ceea ce însemna că putea găsi corespondența ei dacă filtra toate comunicările primite de persoanele ei de contact, dacă acestea conțineau cuvântul „Vera”.

Era o interogare al cărei răspuns necesita mai mult timp, de aceea verifică fiecare paranteză și fiecare semn de punctuație de două și de trei ori, înainte de a cere executarea comenzii.

Și chiar a durat mai mult decât se aștepta. Avea mereu impresia că procentul de pe monitor îngheța, apoi mai înainta puțin tocmai când credea că făcuse vreo greșeală și că era mai bine să anuleze comanda. În plus, din când în când, apărea înștiințarea Problemă de acces la DS 163, care lui nu îi spunea nimic.

Trebuia să o întrebe pe Bodenkamp ce însemna asta.

Dar nu astăzi. Astăzi va aștepta până când procentul va ajunge la sută la sută.

Până acum era la 4. Probabil că procedura nu se va încheia în cursul zilei.

Dar nu avea importanță.

•••

Ce se întâmpla cu Lettke? În timpul discuției cu Adamek o măsurase de mai multe ori într-un fel ciudat și acum asta? I-a pasat ei sarcina lui. Să fie asta un fel de recunoaștere a competenței? Recunoștință pentru că îl învățase câte ceva despre SAS? Poate chiar prea mult, dacă se gândea ce făcea el cu asta.

Ori doar se lenevise? Ea în orice caz se pricopsise. Urca scările cu mapa groasă în brațe și cu greu deschise ușile batante, folosindu-se de umăr, de genunchi și de coate.

Cât de lipsită de viață părea agenția astăzi! Nu întâlni pe nimeni pe coridoare, iar în clădire domnea o liniște atât de fantomatică, de parcă în spatele fiecărei uși era câte un cadavru. Întreaga lume părea că își ține respirația, sau i se părea ei?

Poate că avea legătură cu ceața, se gândi intrând în birou și reușind să închidă ușa, fără să împrăștie pe jos conținutul mapei. Dincolo de fereastră, ceața era atât de densă, ca și cum lumea ar fi dispărut. Celălalt trotuar abia se vedea.

Helene se așeză cuprinsă de o sfârșeală profundă, care se datora cu siguranță și serii de ieri petrecute cu Arthur. Întâlnirea fusese una dintre cele mai intense și o răscolise atât de mult, încât abia reușise să adoarmă.

Era o stare febrilă? O lua o răceală care putea fi explicată fără îndoială ca o încercare a corpului ei de a scăpa de întâlnirea de duminică?

Doar că nu exista scăpare. Dacă va sta în pat cu febră, la locul ei de suferință o să apară Ludolf, înarmat cu un buchet de flori, și imaginea aceasta îi displăcu mai mult decât amenințătoarea plimbare prin parcul Ilm.

Îndepărtă elasticul de pe mapă, împrăștie foile pe masă, își pregăti notesul și creionul și deși îi repugna, începu să citească. Era o lectură apăsătoare. În cel mai încuiat limbaj oficial era descris amănunțit cum un Sturmbannführer sau altul a ordonat intrarea forțată într-o locuință, cum „persoanele care s-au opus au fost amenințate cu arma”, cum podurile și pivnițele au fost măsurate și comparate cu planurile existente, cum au fost străpunși pereți falși, au fost ridicate podele, s-au urmărit conductorii electrici și altele.

Și în final numele celor descoperiți! Anschel Blankfein, Esau Borgenicht, Ismael Dreyfus, Salomon Ehrlichster, Saul Friedländer, Rebekka Horowitz, Lana Offenbach, Sara Uhlstein… și nu se mai sfârșeau. Și sub fiecare nume era menționat locul unde a fost transportat: KL (Konzentrazionslager – lagăr de concentrare) Auschwitz, KL Treblinka și așa mai departe. Cei care îi ascunseseră fuseseră duși la cea mai apropiată închisoare.

De fiecare dată, pe Helene o cuprindea disperarea, ura de sine. Ea fusese cea care băgase oamenii în lagăre, ceea ce probabil însemna și condamnarea lor la moarte, așa cum Dachau însemnase moartea unchiului Siegmund. Da, el se întorsese, dar ea își dădea seama că devenise o umbră a sa, că lagărul nu îi mai lăsase nimic din unchiul pe care ea îl admirase și îl iubise.

Continuă. Ce îi mai rămăsese? Luă lista pe care ea o trimisese SS-ului din Berlin și în care era menționat la