Ea se numea Pilar Ternera. Făcea parte din exodul al cărui sfîrșit glorios a fost întemeierea satului Macondo, adusă cu forța de familia ei pentru a o smulge de la bărbatul care o violase la vîrsta de patrusprezece ani și care o iubise pînă la douăzeci și doi, dar care nu s-a decis niciodată să dea în vileag legătura lor, deoarece aparținea altei femei. Îi făgădui că o va urma pînă la capătul pămîntului, dar mai tîrziu, după ce-și va fi limpezit situația, iar ea se săturase să-l mai aștepte, încercînd mereu să-l recunoască în bărbații mari și mici, blonzi și bruni de prin toate colțurile pămîntului, pe care i-i făgăduiau cărțile, pe drum de mare și pe drum de uscat, peste trei zile, peste trei luni sau peste trei ani. În așteptarea lui, își pierdu vigoarea coapselor, tăria sînilor și deprinderea tandreței, își păstră însă focul inimii. Cu mintea tulburată de această joacă minunată, José Arcadio va merge să o dibuiască în fiecare noapte prin labirintul odăii. I s-a întîmplat o dată să găsească drugul pus la poartă și ciocăni în repetate rînduri, știind bine că dacă a avut îndrăzneala să bată o dată, trebuie să continue pînă la sfîrșit și, după o așteptare interminabilă, ea îi deschise. Peste zi, picînd de somn, se bucura în taină de amintirile nopții trecute. Însă, cînd venea ea la ei acasă, voioasă, fără griji, glumeață și îndrăzneață, el nu trebuia să facă nici un efort pentru a-și ascunde surescitarea, căci femeia aceasta, ale cărei explozii de rîs speriau porumbeii, nu avea nimic comun cu acea forță nevăzută care îl învățase să-și rețină respirația și să-și controleze bătăile inimii și care îl făcuse să înțeleagă pentru ce oamenii se tem de moarte. Se închisese atît de mult în sinea lui încît nici nu observă motivul bucuriei generale atunci cînd tatăl și fratele său stîrniră toată casa, vestind că au reușit să reducă zgura metalică și să extragă din ea aurul Ursulei.

Într-adevăr, după zile de luptă stăruitoare și complicată, izbutiseră. Ursula era fericită și-i mulțumi chiar lui Dumnezeu că a creat alchimia, în timp ce oamenii din sat se îmbulzeau în laborator unde li se servi dulceață de goyave cu mici biscuiți, pentru sărbătorirea miracolului, și în timp ce José Arcadio Buendía îi lăsa să vadă creuzetul cu aurul recuperat, ca și cum l-ar fi inventat el însuși. Tot arătîndu-l tuturor, ajunse și la fiul său mai mare, care, în vremea din urmă nu mai pusese piciorul în laborator. Îi împinse sub ochi pasta solidificată, cu un aspect gălbui, și-l întrebă: „Tu ce crezi?” José Arcadio răspunse cu toată franchețea:

— Sînt excremente de cîine.

Tatăl său îi dădu cu dosul palmei o lovitură violentă peste gură de-i țîșni sîngele și lacrimile. În noaptea aceea, Pilar Ternera îi aplică pe obraz comprese cu arnică, pipăind prin întuneric ca să țină flaconul și vata și, voind să se drăgostească fără a-i provoca dureri, îi făcu tot ceea ce dorea el fără a-i cere să se miște. Ajunseseră la un astfel de grad de intimitate încît, după cîteva clipe, fără a-și da măcar seama, începuseră să vorbească în șoaptă.

— Vreau să fiu singur cu tine, zicea el. Într-o bună zi voi povesti totul lumii întregi și vom isprăvi cu ascunzișurile.

Ea nu încercă să-l liniștească.

— Ar fi bine, îi răspunse. Odată singuri, vom lăsa lampa aprinsă pentru a ne putea vedea mai bine, și voi putea striga tot ce doresc fără ca nimeni să vină să-și vîre nasul, iar tu-mi vei spune la ureche toate porcăriile care îți vor trece prin minte.

Această conversație, ranchiuna clocotitoare pe care o resimțea împotriva tatălui său, ca și eventualitatea unui amor fără opreliști îi inspirau o îndrăzneală plină de încredere. Dintr-o dată, fără să se pregătească în nici un fel pentru confidențe, el îi povesti totul fratelui său.

La început, micul Aurelio nu vedea decît primejdia, riscul pe care îl aduceau cu sine aventurile fratelui său, însă nu putea să-și închipuie irezistibilul obiectiv în chestiune. Încetul cu încetul se lăsă cucerit de acea febrilitate. Cerea să i se povestească toate peripețiile cu de-amănuntul; merse pînă la a simți suferința și plăcerea fratelui său și se simțea copleșit, atît de teamă cît și de fericire. Îl aștepta treaz pînă în zori, în patul părăsit, parcă presărat cu cărbuni aprinși, apoi cei doi, fără somn, stăteau de vorbă pînă la ora deșteptării, astfel că amîndoi ajunseră să sufere de aceeași apatie, să manifeste un dispreț asemănător față de alchimie și față de știința tatălui lor, și să-și găsească refugiu în însingurare. „Acești copii umblă ca niște aiuriți, zicea Ursula. Pesemne că au viermi.” Le prepară un decoct grețos din labă de gîscă tocată, pe care amîndoi îl sorbiră cu un stoicism neașteptat și care-i sili să se pună împreună pe oalele respective de unsprezece ori în aceeași zi, pînă cînd evacuară cîțiva paraziți roz pe care-i arătară tuturor jubilînd, căci aceasta le îngăduia să abată bănuielile Ursulei cu privire la adevărata cauză a împrăștierii și lîncezelii lor. În felul acesta, Aureliano putea nu numai să asculte povestindu-i-se experiențele fratelui său, ci avea și plăcerea să le trăiască de parcă i s-ar fi întîmplat lui însuși; într-o zi, cînd i se explica foarte amănunțit mecanismul amorului, îl întrerupse pe fratele său pentru a-l întreba: „Ce simți atunci?” José Arcadio îi răspunse prompt:

— Este ca un cutremur de pămînt.

Într-o joi din ianuarie, la orele două dimineața, se născu Amaranta. Înainte ca cineva să intre în cameră, Ursula examină prunca mădular cu mădular. Era lascivă și foarte umedă ca o șopîrliță, însă toate părțile trupului ei erau omenești. Abia după ce simți că locuința e plină de lume, Aureliano înțelese că s-a întîmplat ceva nou. Profitînd de dezordine pentru a trece neobservat, ieși să-l cheme pe fratele său, care părăsise patul de la orele unsprezece din seară, și hotărîrea lui fu atît de intempestivă încît nici nu-și luă măcar