vreme să se întrebe cum să facă să-l scoată din odaia lui Pilar Ternera. Zăbovi mai multe ceasuri dînd tîrcoale în jurul casei, fluierînd după codul pe care-l conveniseră, pînă ce apropierea zorilor îl obligă să se reîntoarcă. În odaia mamei sale, jucîndu-se cu surioara care se născuse, cu chipul plin de o nevinovăție neîndoielnică îl găsi pe José Arcadio.

Ursula abia împlinise cele patruzeci de zile de convalescență, cînd reveniră țiganii. Erau aceiași saltimbanci și jongleri care aduseseră gheața. Spre deosebire de tribul lui Melchiade, aceștia nu avură nevoie de prea multă vreme pentru a face dovada că nu erau crainici ai progresului, ci colportori vulgari de distracții. Astfel, chiar atunci cînd au adus gheața, ei se feriră să o prezinte în funcție de utilitatea ei în viața oamenilor, ci ca pe o simplă curiozitate de circ. De data aceasta, între alte atracții ingenioase, aduceau un covor zburător. Nici pe acesta nu-l lăudară ca un aport fundamental la dezvoltarea transporturilor, ci ca un obiect de amuzament. Oamenii, bineînțeles, se duseseră să-și scotocească ultimii bănuți de aur pentru a se bucura de un zbor rapid deasupra caselor din sat. Profitînd de delicioasa impunitate pe care le-o asigura dezordinea generală, José Arcadio și Pilar cunoscură cîteva ceasuri de libertate. Umblau ca doi logodnici fericiți pierduți în mulțime, și au ajuns chiar să bănuiască că iubirea putea să fie un sentiment mai grav, mai profund decît acea fericire neînfrînată însă efemeră a nopților lor clandestine. Pilar risipi însă farmecul. Stimulată de entuziasmul cu care José Arcadio părea că se bucură de compania ei, ea nu știu să-și aleagă nici momentul, nici formula, și pe neașteptate lăsă să-i cadă lumea întreagă pe cap: „De acum ești cu adevărat bărbat”, îi spuse ea. Și cum el nu pricepu ce voia să înțeleagă prin aceasta, ea îi explică fără ocolișuri:

— Vei avea un fiu.

Timp de cîteva zile, José Arcadio nu mai îndrăzni să iasă din casă. Îi era destul s-o audă pe Pilar rîzînd în gura mare în bucătărie, că fugea să se adăpostească în laborator unde instrumentele de alchimie intraseră din nou în acțiune cu binecuvîntarea Ursulei. José Arcadio Buendía îl primi cu entuziasm pe fiul său risipitor și-l iniție în cercetările pe care, în sfîrșit, le întreprinse asupra pietrei filozofale. Într-o după-amiază, copiii fură cuprinși de admirație la vederea covorului zburător care trecuse, repede, la înălțimea ferestrei laboratorului, purtînd la bordul său pe pilotul țigan și mai mulți copii din sat care făceau semne de bucurie cu mîna, însă José Arcadio Buendía nici nu privi măcar în acea direcție: „Lăsați-i să viseze, zise el. Noi vom zbura mai bine ca ei cu mijloace mai științifice decît această pătură prăpădită.” În ciuda interesului pe care se prefăcea că-l are față de oul filozofic, José Arcadio nu înțelese niciodată nimic despre proprietățile acestuia, care nu i se părea a fi decît un flacon defect. Nu izbutea să se elibereze de ceea ce ce-l preocupa. Își pierdu pofta de mîncare și somnul, era mereu indispus întocmai ca tatăl lui în fața insuccesului întreprinderilor sale și părea atît de istovit încît însuși José Arcadio Buendía îl înlocui în funcțiunile din laborator, crezînd că prea și-a pus la inimă alchimia. Aureliano înțelesese, de bună seamă, că starea de dezolare a fratelui său nu-și avea cauza în cercetarea pietrei filozofale, însă nu izbuti să-i smulgă vreo confidență. José Arcadio își pierduse spontaneitatea de odinioară. Din complice și comunicativ cum era, deveni discret, ostil. Dornic de singurătate, torturat de o pizmă otrăvită față de lume, își părăsi într-o noapte patul, ca de obicei, dar nu pentru a merge la Pilar Ternera, ci pentru a se pierde în tumultul bîlciului. După ce se preumblase printre tot felul de atracții fără să se intereseze de vreuna, rămase înmărmurit în fața unui lucru care nu făcea parte din spectacol: foarte tînără, aproape un copil, copleșită sub greutățile mărgelelor de sticlă, cea mai frumoasă femeie pe care José Arcadio o văzuse în viața sa. Ea se afla în mulțimea care asista la prezentarea tristă a omului prefăcut în viperă din pricină că nu a ascultat de părinți.

José Arcadio nu-i dădu nici o atenție. În timp ce se desfășura tragicul interogatoriu al omului-viperă, își croi drum prin mulțime pînă la rîndul din față unde stătea țiganca și se postă lîngă dînsa, lipindu-se de spatele ei. Fata încercă să se depărteze, însă José Arcadio se lipi de ea cu și mai multă stăruință. Atunci băgă de seamă și-l simți. Rămase nemișcată lîngă el, tremurînd de surpriză și de frică, neîndrăznind să dea crezare evidenței, apoi sfîrși prin a-și întoarce capul și-l privi cu un zîmbet nervos. Între timp, doi țigani puseră pe omul-viperă în cușca lui și-l duseră în cort. Țiganul care anima spectacolul anunță:

— Iar acum, doamnelor și domnilor, vă vom face să asistați la proba îngrozitoare a femeii condamnată să fie decapitată în fiecare noapte la aceeași oră timp de cincizeci de ani, drept pedeapsă pentru că a văzut ce nu trebuia să vadă.

José Arcadio și tînăra fată nu asistară la decapitare. O șterseră în cortul ei, unde se îmbrățișară cu o nerăbdare febrilă, lepădîndu-și veșmintele. Țiganca se descotorosi de fustele ei suprapuse, de nenumăratele ei cotilioane din dantelă scrobită, de corsetul cu balene inutil, de povara mărgelelor, astfel că de fapt nu mai rămînea nimic din ea. Era ca o broscuță plăpîndă, cu sînii înmuguriți și cu gambe subțiri ce nu atingeau în diametru brațele lui José Arcadio; dădu însă dovadă de o hotărîre și de o căldură care-i compensau mărunțimea trupului. Numai că José Arcadio nu putea răspunde la fel, deoarece se aflau într-un fel de cort prin care țiganii treceau cu accesoriile lor de circ și unde-și încheiau afacerile, sau chiar se opreau în apropierea patului pentru a juca o partidă de zaruri. Felinarul atîrnat de stîlpul din mijloc lumina tot interiorul. Între două mîngîieri, José Arcadio se întinse pe pat, dezbrăcat în pielea goală, nepreaștiind ce să facă, în timp ce tînăra fată