încerca să-i ațîțe poftele. O țigancă cu șolduri planturoase intră puțin după aceasta, însoțită de un bărbat care nu făcea parte din trib dar nici din sat, și amîndoi începură să se dezbrace la capul patului. Femeia își aruncă din întîmplare privirea asupra lui José Arcadio și începu să-i examineze cu un fel de fervoare patetică magnificul animal în repaus.

— Văleu, băiete, exclamă ea, Dumnezeu să ți-o țină!

Partenera lui José Arcadio îi rugă să-i lase în pace și perechea se culcă pe jos, chiar lîngă pat. Pasiunea celorlalți stîrni iarăși febra lui José Arcadio. La prima atingere, oasele tinerei femei păreau că se dezarticulează cu un trosnet înspăimîntător ca acel al unei cutii de domino, iar pielea i se topi în sudori livide, ochii i se umplură de lacrimi și din tot trupul ei porni un geamăt lugubru și un miros vag de nămol. Ea suportă însă izbitura cu o tărie de caracter și cu o vitejie de admirat. José Arcadio se simți atunci purtat în văzduh pînă la o stare de inspirație serafică, în care inima sa aprinsă deveni izvorul unor obscenități tandre care pătrundeau în urechile tinerei fete ieșindu-i pe gură, traduse în limba ei. Era într-o joi. În noaptea de sîmbătă, José Arcadio își legă o basma roșie pe cap și plecă cu șatra.

Cînd Ursula îi descoperi absența, îl căută pretutindeni prin sat. Pe locul de unde țiganii își strînseseră tabăra nu mai rămăsese decît o dîră de gunoi amestecată cu cenușa încă fumegîndă a vetrelor stinse. Cineva care umbla pe acolo, scormonind în căutarea unor mărgele, îi mărturisi Ursulei că-l văzuse pe fiul ei în noaptea trecută, în mulțimea de la spectacol, împingînd o caretă cu cușca omului-viperă.

— S-a făcut țigan! strigă ea către soțul ei, care nu dăduse nici cel mai mic semn de emoție în fața acestei dispariții.

— Să dea Dumnezeu să fie așa! zise José Arcadio Buendía, pisînd în piulița sa materia pisată de o mie de ori și reîncălzită și pisată din nou. În felul acesta va învăța să devină om.

Ursula întrebă în ce direcție au pornit țiganii. Continuă să se informeze urmînd calea ce i se arătă și, socotind că mai are timp să-i ajungă din urmă, se depărtă tot mai mult de sat, pînă ce-și dădu seama că se află atît de departe încît să nu se mai gîndească la reîntoarcere. José Arcadio Buendía nu descoperi absența femeii sale decît la ceasurile opt din seară cînd, punîndu-și materia la dospit într-un așternut de bălegar, se duse să vadă ce face micuța Amaranta, răgușită de plîns. În cîteva ore adună un mic grup de oameni bine echipați, lăsă pe Amaranta în seama unei femei care se oferi s-o alăpteze, și se pierdu pe cărări nevăzute pe urmele Ursulei. Aureliano îi însoțea. În zori, niște pescari indigeni, a căror limbă nu o înțelegeau, le dădură a înțelege prin semne că n-au văzut pe nimeni. După trei zile de cercetări zadarnice, reveniră în sat.

Timp de cîteva săptămîni, José Arcadio Buendía se lăsă covîrșit de dezolare. Se ocupă ca o mamă de mica Amaranta. O îmbăia, o schimba, o ducea la doica ei de patru ori pe zi și chiar îi cînta noaptea, melodii pe care Ursula nu știa să i le cînte. Într-o zi, Pilar Ternera își oferi serviciile pentru împlinirea treburilor casnice așteptînd întoarcerea Ursulei. Aureliano, a cărui intuiție misterioasă se sensibilizase și mai mult în timpul nenorocirii, avu un fel de fulgerare de luciditate văzînd-o intrînd. Din clipa aceea era sigur că, în chip inexplicabil, ea era vinovată de fuga fratelui său și de dispariția mamei sale, care a urmat, și o chinui atît de mult, cu o dușmănie tăcută, însă nemiloasă, încît femeia nu mai călcă niciodată în casă.

Cu timpul, totul reintră în normal. José Arcadio Buendía și fiul său n-ar fi fost în stare să precizeze în ce moment și-au refăcut laboratorul, scuturînd praful, reaprinzînd atanorul, supunîndu-se din nou mînuirii pline de răbdare a materiei adormite de luni de zile în așternutul ei de bălegar. Amaranta ea însăși, culcată într-un coș de palmier, observa cu atenție munca istovitoare a tatălui și fratelui ei, în mica încăpere cu aerul rarefiat din pricina vaporilor de mercur. Într-o bună zi, la mai multe luni după plecarea Ursulei, începură să se petreacă lucruri ciudate. Un flacon gol uitat de multă vreme într-un dulap, deveni atît de greu încît era imposibil să-l urnești din loc. O oală cu apă așezată pe masa de lucru fierse fără foc timp de o jumătate de oră pînă se evaporase complet. José Arcadio Buendía și fiul său observau aceste fenomene cu un extaz amestecat cu spaimă, incapabili să și le explice, însă interpretîndu-le ca niște prevestiri ale materiei. Într-o zi, leagănul Amarantei începu să se miște, împins dintr-o pornire proprie, și făcu un tur complet prin odaie, spre marea stupefacție a lui Aureliano care se grăbi să-l oprească. Tatăl său nu se emoționă însă pentru atîta lucru. Puse leagănul la loc și-l legă de piciorul unei mese, convins că evenimentul așteptat era iminent. Pe această chestiune Aureliano îl auzi cum zicea:

— Dacă nu te temi de Dumnezeu, teme-te de metale.

Pe neașteptate, după aproape cinci luni de la dispariție, Ursula se reîntoarse. Reveni mai magnifică, mai tînără ca oricînd, cu niște găteli noi, de un stil necunoscut în sat. José Arcadio Buendía abia putu să reziste emoției: „Asta era deci! strigă el. Știam eu că așa se va întîmpla!” Și era convins cu adevărat de aceasta, căci, în retragerile sale prelungite, în timp ce mînuia materia, se rugase din adîncul inimii ca minunea așteptată să nu fie descoperirea pietrei filozofale, nici descătușarea suflării care dă viață metalelor, nici posibilitatea de a preface în aur balamalele și zăvoarele casei; ci tocmai ceea ce se împlinise acum: reîntoarcerea Ursulei. Ea, însă, nu părea să împărtășească nicidecum entuziasmul lui. Îi dădu o sărutare foarte convențională, ca și cum n-ar fi lipsit mai mult de un ceas, și-i spuse:

— Du-te să vezi ceva la poartă.

Lui José