Arcadio Buendía îi trebui multă vreme pînă să se trezească din nedumerire atunci cînd ieși în uliță și văzu mulțimea. Nu erau țigani, ci bărbați și femei care semănau cu ei, cu părul lins și cu pielea închisă, care vorbeau aceeași limbă și se plîngeau de aceleași necazuri. Veniseră cu catîrii încărcați cu provizii, cu căruțe trase de boi, pline cu mobile și ustensile, accesorii simple pentru viața simplă pămîntească, pe care le vînd fără ifose micii negustori ai realității cotidiene. Ei veneau de pe celălalt țărm al mlaștinei, la depărtare doar de două zile de mers, unde erau și alte sate, care primeau poșta în fiecare lună și care cunoșteau mașinile care-ți fac viața mai ușoară. Ursula nu i-a ajuns din urmă pe țigani, a descoperit însă drumul pe care soțul ei nu putuse să-l descopere în timpul cercetărilor sale infructuoase asupra marilor invenții. III

La două săptămîni după naștere, fiul lui Pilar Ternera fu adus la bunicii săi. Ursula îl primi în silă, cedînd încă o dată încăpățînării soțului ei, care nu putea concepe ca o odraslă din sîngele său să rămînă părăsită în voia soartei; ea hotărî însă să i se ascundă copilului adevărata identitate. Deși primi numele de José Arcadio, a rămas să-l numească mai simplu Arcadio, spre a evita orice confuzie. În vremea aceea domnea o activitate atît de intensă în sat și casa era pradă unei dezordini atît de mari, încît grija pentru creșterea copiilor trecuse pe planul al doilea. Aceștia fură încredințați lui Visitación, o indiană guajira care venise în sat însoțită de un frate, fugind de o ciumă a insomniei care bîntuia în tribul ei de mai mulți ani. Amîndoi erau atît de ascultători și serviabili, încît Ursula îi luă în slujba ei pentru a o ajuta la treburile casnice. Astfel că Arcadio și Amaranta vorbiră limba indienilor guajiros înainte de cea castiliană, și învățaseră să soarbă ciorbă de șopîrle și să mănînce ouă de păianjen fără ca Ursula să bănuiască ceva, fiind prea ocupată acum cu un comerț promițător cu mici animale din zahăr ars. Macondo se schimbase cu desăvîrșire. Oamenii care o însoțiseră pe Ursula descoperiră calitatea bună a solului și poziția sa privilegiată față de mlaștină, astfel încît cătunul sărac de la început se schimbă repede într-un sat plin de activitate, cu prăvălii, ateliere de felurite meșteșuguri și o șosea pe care traficul devenise neîntrerupt, și pe care sosiră primii arabi încălțați cu papuci, cu cercei în urechi, vînzînd mărgele de sticlă în schimbul papagalilor. José Arcadio Buendía nu cunoscu nici o clipă de răgaz. Fascinat de o realitate imediată care în momentul acela îi păru mai fantastică decît universul vast al imaginației sale, se dezinteresă complet de laboratorul de alchimie, lăsă să doarmă materia extenuată după luni îndelungate de manipulări, și redeveni omul întreprinzător de la început, acela care hotărîse traseul ulițelor și așezarea caselor noi pentru ca nimeni să nu profite de avantajul de care ceilalți să nu se bucure în mod egal. Își creă atîta autoritate printre noii veniți, încît nu se punea nici o temelie, nici nu se trăgeau demarcațiuni fără să se ia avizul său și s-a hotărît ca el să prezideze la împărțirea pămînturilor. Cînd reveniră țiganii saltimbanci, cu bîlciul lor ambulant transformat acum într-un așezămînt enorm de jocuri de noroc, fură primiți cu veselie la gîndul că José Arcadio se întorcea împreună cu ei. Dar José Arcadio nu se întorsese, iar ei nu-l mai aduseseră pe omul-viperă care, după părerea Ursulei, era singurul care putea să le dea vești despre fiul lor, astfel încît nu li s-a mai îngăduit țiganilor să se instaleze în sat, nici să mai pună piciorul acolo, căci erau considerați ca trimiși ai poftelor trupești și ai perversității. În schimb, José Arcadio Buendía declară în mod formal că tribul lui Melchiade, care contribuise atît de mult la dezvoltarea satului prin știința lui milenară și prin invențiile lui fabuloase, va găsi întotdeauna porțile deschise. Dar tribul lui Melchiade, după spusele drumeților, fusese șters de pe fața pămîntului pentru că depășise limitele cunoștinței omenești.

Scăpînd, măcar pentru moment din mrejele imaginației sale, José Arcadio Buendía restabili repede ordinea și munca, și singura fantezie îngăduită a fost eliberarea păsărilor care, de la întemeierea satului însoreau zilele cu melodiile lor de fluiere, și înlocuirea lor cu ornice muzicale în fiecare casă. Erau niște orologii încîntătoare, din lemn fasonat, pe care arabii le schimbau pe papagali și pe care José Arcadio Buendía le sincroniză cu atîta precizie încît, tot la jumătate de oră, satul întreg se însenina la acordurile aceleiași melodii, care se desfășura progresiv pînă la culminarea, într-o amiază exactă și unanimă, marcată de terminarea valsului. Tot José Arcadio Buendía a fost cel care, prin epoca aceea, a hotărît ca străzile satului să fie plantate cu migdali în loc de salcîmi, și care a descoperit, fără să-l fi dezvăluit vreodată, modul de a face nemuritori acești pomi. Cu mulți ani mai tîrziu, cînd Macondo nu mai era decît niște barăci de lemn cu acoperișul din tablă, pe străzile cele mai vechi mai dăinuiau migdalii, ciopîrțiți și plini de praf, însă nimeni nu mai știa atunci cine i-a sădit. În timp ce tatăl său făcea ordine în sat și mama consolida patrimoniul familiei cu minunata ei crescătorie de cocoșei și peștișori de zahăr, care de două ori pe zi porneau din casă, înfipți în bețigașe din lemn de kapok, Aureliano petrecea ore îndelungate în laboratorul părăsit, inițiindu-se, prin propriile lui cercetări, în meșteșugul aurăriei. Crescuse atît de mult încît hainele pe care i le lăsase fratele lui nu-i mai veneau și începuse să le ia pe ale tatălui său, însă Visitación trebuia să-i croiască fel de fel de pliuri la cămăși și la pantaloni, deoarece Aureliano nu moștenise corpolența celorlalți. Adolescența îl făcuse să-și piardă suavitatea glasului și-l apucase taciturn și iremediabil solitar, redîndu-i în schimb acea strălucire intensă pe care o avusese în priviri, la naștere. Dedicîndu-se în întregime experiențelor de aurărie, abia dacă-și