Ştiu pe dinafară câte ceva din Anacreon şi Horaţiu, dar n-aş fi în stare să vorbesc în versuri ca Petronius, atunci când mintea mi se tulbură de admiraţie şi nu mai găseşte cuvinte s-o exprime. Când eram copil, mergeam la şcoala lui Musonius, care ne spunea că fericirea constă în a voi ceea ce voiau zeii – deci fericirea ar depinde de voinţa noastră. Eu însă cred că există o altă fericire, mai mare şi mai scumpă, care nu depinde de voinţă şi pe care numai dragostea ţi-o poate da. Zeii înşişi caută această fericire, aşa că şi eu, o, Ligia, care până acum n-am cunoscut dragostea, mergând pe urmele lor, o caut pe aceea care ar voi să-mi dea fericirea…

Tăcu şi o vreme nu se mai auzi decât plescăitul uşor al pietricelelor, pe care micul Aulus le arunca în apă, speriind peştii. Curând însă, Vinicius continuă să vorbească cu o voce şi mai moale, şi mai şoptită:

Îl ştii poate pe Titus, fiul lui Vespasian? Se spune că abia ieşit din vârsta copilăriei s-a îndrăgostit cu atâta patimă de Berenice, încât de dor era gata să moară… Aşa aş fi în stare să iubesc şi eu, o, Ligia!… Bogăţia, gloria şi puterea – sunt fum! Neant! Bogatul găseşte pe unul şi mai bogat decât sine, gloria oricui poate fi întunecată de gloria mai mare a altuia, cel puternic e învins de altul şi mai puternic… Dar oare împăratul sau zeii înşişi pot încerca o bucurie mai mare, sau pot să fie mai fericiţi decât muritorul de rând, atunci când strânge la piept fiinţa dragă sau când sărută buzele iubite… Da, dragostea ne face egali cu zeii, o Ligia!…

Ea ascultă neliniştită, mirată. În anumite momente avea impresia că Vinicius cântă un cântec ciudat, care, picurând în urechile ei, îi aprinde sângele în vine. În acelaşi timp însă îşi simţea trupul moleşit, ca de un leşin. O înfiora spaima şi o neînţeleasă bucurie… I se părea că el vorbeşte despre lucruri la care şi ea se gândise mereu înainte, dar pe care nu le înţelesese până acum. Vorbele lui trezeau într-însa un simţământ care până atunci dormise; în clipa aceea, visul tulbure lua forme tot mai clare, mai atrăgătoare, mai frumoase.

Soarele trecuse de mult dincolo de Tibru şi coborâse spre dealul Janiculus. Lumina lui roşie se revărsa peste chiparoşii nemişcaţi, umplând aerul de irizări arămii. Ligia îşi ridică ochii azurii parcă trezită din somn, uitându-se la Vinicius şi deodată – cum stătea în lumina asfinţitului, aplecat spre ea, cu dorul tremurându-i în priviri, îi apăru mai frumos decât toţi oamenii şi decât toţi zeii greci şi romani ale căror statui le văzuse pe frontoanele templelor. El o prinse uşor cu degetele de mână, mai sus de încheietură şi întrebă:

Oare, Ligia, nu ghiceşti de ce-ţi spun toate astea?…

Nu! şopti ea atât de încet, că Vinicius abia o auzi.

N-o crezu însă şi ţinându-i mâna tot mai strâns, era gata s-o ducă la inimă, care-i bătea ca un ciocan, şi să-i mărturisească dragostea lui mistuitoare, când pe poteca mărginită de mirt, apăru bătrânul Aulus care, apropiindu-se, zise:

Soarele apune, aşa că feriţi-vă de răcoarea serii, nu glumiţi cu Libitina{53}…

Nu mi-am pus încă toga, răspunse Vinicius, dar n-am simţit răcoarea.

Abia se mai zăreşte jumătate din disc, după deal, răspunse bătrânul războinic. Unde-i clima dulce a Siciliei? Acolo seara, poporul se adună în pieţe şi, cântând în cor, îşi ia rămas bun de la Phoebus care asfinţeşte.

Uitând că adineauri el însuşi îl avertizase de pericolul Libitinei, începu să povestească despre Sicilia unde avea proprietăţi şi o moşie mare, la care ţinea mult. Mărturisi că se gândise să se mute în Sicilia şi să-şi sfârşească viaţa acolo, în linişte. E sătul de chiciură cel căruia iarna i-a albit de pe acum părul. Încă n-au căzut frunzele din pomi şi deasupra oraşului mai râde încă cerul blând, dar când va cădea zăpada în munţii Albani, şi zeii vor trimite viforul rece să măture Campania, atunci cine ştie dacă n-are să se mute cu toată casa la locuinţa sa liniştită de la ţară.

Vrei să părăseşti Roma, Plautius? întrebă Vinicius cu subită nelinişte.

De mult doresc s-o părăsesc, răspunse Aulus. Acolo e mai multă linişte şi mai mare siguranţă.

Şi începu din nou să-şi laude livezile, turmele, casa ascunsă în mijlocul grădinilor verzi şi dealurile acoperite cu cimbru şi cimbrişor, printre care bâzâie roiurile de albine. Vinicius însă nu era atent la aceste povestiri bucolice – se gândea numai că ar putea s-o piardă pe Ligia şi se uita la Petronius de parcă numai de la el aştepta salvarea.

În acest timp Petronius, stând alături de Pomponia, privea încântat, la apusul soarelui, la grădină şi la oamenii de lângă piscină. Veşmintele lor albe pe fondul întunecat al mirtului străluceau în razele asfinţitului ca aurul. Amurgul împrăştia pe cer culori de purpură şi violet, jucând în ape ca de opal. Bolta devenea cu încetul liliachie. Siluetele negre ale chiparoşilor se reliefau şi mai clar decât în timpul zilei, iar peste oameni, peste copaci şi peste întreaga grădină se lăsa liniştea înserării.

Pe Petronius îl izbi liniştea asta, şi îl izbi mai ales înfăţişarea oamenilor. Pe chipul Pomponiei, al bătrânului Aulus, al băiatului lor şi al Ligiei strălucea o lumină cum nu mai văzuse pe feţele care-l înconjurau zi de zi, sau mai degrabă noapte de noapte; împăcare şi seninătate, care izvorau din viaţa pe care o trăiau aici cu toţii. Se gândi cu oarecare uimire că totuşi s-ar putea să existe o frumuseţe şi o plăcere pe care el, alergând veşnic după frumuseţe şi plăcere, să nu le fi gustat. Nu putu să ţină pentru sine acest gând, deci, întorcându-se spre Pomponia, zise:

Constat, surprins, cât de diferită este lumea voastră de lumea pe care o cârmuieşte Nero al nostru.

Dar