Lumea nu este condusă de Nero, ci de Cel-de-Sus.

Se lăsă o clipă de tăcere. Lângă triclinium se auziră apropiindu-se pe alee paşii bătrânului comandant, ai lui Vinicius, al Ligiei şi ai micului Aulus – însă, înainte să fi ajuns ei acolo, Petronius mai întrebă:

Deci tu crezi în zei, Pomponia?

Cred în Dumnezeu care este unul, drept şi atotputernic, răspunse soţia lui Aulus Plautius.

Capitolul  III

Crede într-un Dumnezeu care este unul, atotputernic şi drept, repetă Petronius, când se găsi din nou împreună cu Vinicius în lectică. Dacă zeul ei este atotputernic, atunci dispune de viaţă şi de moarte; iar dacă este drept, atunci trimite moartea pe drept. Atunci Pomponia de ce poartă doliu după Iulia? Regretând-o pe Iulia, îl înfruntă pe zeul ei. Trebuie să repet acest raţionament maimuţei noastre cu barbă arămie, căci cred că în privinţa dialecticii sunt egal cu Socrate. Iar în privinţa femeilor, sunt de acord că fiecare posedă câte trei sau patru suflete, dar nici una nu are suflet rezonabil. Pomponia poate să cugete împreună cu Seneca sau Cornutus ce înseamnă marele lor Logos{54}… Poate să cheme împreună umbrele lui Xenofon, Parmenide, Zenon şi Platon, care se plictisesc acolo în ţara cimerienilor ca nişte canari în colivie… Eu am vrut să vorbesc cu ea şi cu Plautius despre altceva. Pe pântecele sfânt al zeiţei Isis egipteana! Dacă le-aş fi spus aşa, simplu, pentru ce am venit, presupun că virtutea lor ar fi răsunat ca un scut de aramă în care loveşte cineva cu un toiag. Şi n-am avut curaj! Crede-mă, Vinicius, n-am avut curaj! Păunii sunt nişte păsări minunate, dar ţipă îngrozitor. Mi-a fost teamă de ţipăt. Trebuie să laud însă alegerea ta. O adevărată „Auroră cu degete de roze”… Şi ştii ce-mi mai amintea? Primăvara! Şi nu a noastră, cea din Italia, unde se încarcă de flori abia câte un măr pe ici şi colo, iar măslinii rămân cenuşii cum fuseseră şi înainte, ci primăvara pe care am văzut-o cândva în Helvetia, tânără, proaspătă, de un verde crud… Pe această palidă Selene{55} – nu mă mir de tine, Marcus, însă să ştii că te-ai îndrăgostit de Diana şi că Aulus şi Pomponia sunt gata să te sfâşie cum l-au sfâşiat odinioară câinii pe Acteon{56}.

Fără să ridice capul, Vinicius rămase tăcut o vreme, după care începu să vorbească cu o voce întretăiată de dorinţă:

Am dorit-o şi înainte, dar acum o doresc şi mai mult. De când am ţinut-o de mână, mă mistuie un foc… Trebuie s-o am. Dac-aş fi Zeus, aş învălui-o cu un nor, aşa cum a învăluit-o el pe Io{57}, sau aş cădea asupra ei sub formă de ploaie, cum a căzut el asupra Danaei{58}. Aş vrea să-i sărut buzele până la durere! Aş vrea să-i aud ţipătul când aş strânge-o în braţele mele. Aş vrea să-i ucid pe Aulus şi Pomponia, şi pe ea s-o răpesc şi s-o duc în braţe acasă la mine. Astăzi n-am să dorm. Am să poruncesc să fie biciuit unul dintre sclavi şi am să ascult cum geme…

Linişteşte-te, spuse Petronius. Ţi-s stârnite poftele ca unui dulgher din Subura.

Nu-mi pasă. Trebuie s-o am. Am venit la tine să cer un sfat, dar dacă nici la tine nu-l aflu, atunci am să găsesc singur o cale… Aulus o consideră pe Ligia ca pe o fiică, atunci eu de ce s-o privesc ca pe o sclavă? De vreme ce nu există altă cale, atunci să se pună o plasă în uşa casei mele, să fie unsă cu grăsime de lup, iar ea să vină în casa mea ca soţie.

Potoleşte-te, furtunos urmaş al consulilor. Nu pentru asta îi aducem pe barbari legaţi cu frânghii de carele noastre ca să le luăm fiicele de neveste. Fereşte-te de extreme. Epuizează mai întâi mijloacele simple, cinstite şi lasă-ţi ţie şi mie timp de gândire. Şi mie Chrysothemis mi se părea fiica lui Jupiter, totuşi n-am luat-o de nevastă, aşa cum nici Nero n-a luat-o de soţie pe Acteea, deşi a pretins că e fiica regelui Attalus… Linişteşte-te… Gândeşte-te că dacă ea are să vrea să părăsească casa lui Aulus pentru tine, ei n-au dreptul s-o oprească. Şi să ştii că nu numai tu te-ai aprins. Şi în ea a aprins Eros flacăra… Eu am observat asta şi pe mine trebuie să mă crezi… Ai răbdare. Există mijloace pentru orice, dar pentru azi şi aşa am gândit prea mult şi asta mă oboseşte. În schimb, îţi jur că încă mâine am să mă gândesc la dragostea ta şi Petronius n-ar fi Petronius dacă n-ar găsi o soluţie.

Tăcură amândoi din nou. În sfârşit, după o vreme, Vinicius spuse mai liniştit:

Îţi mulţumesc şi Fortuna să fie darnică cu tine.

Ai răbdare.

Unde-ai dat poruncă să fii dus?

La Chrysothemis.

Eşti fericit că o ai pe cea pe care o iubeşti.

Eu? Ştii care-i singurul lucru ce mă mai amuză la Chrysothemis? Faptul că ea mă înşeală cu propriul meu libert, cu cântăreţul din lăută Theocles, şi crede că eu nu văd. Cândva am iubit-o, dar acum doar minciunile şi prostia ei mă mai amuză. Hai cu mine la ea. Dacă o să încerce să te seducă, începând să-ţi deseneze litere pe masă cu degetul înmuiat în vin, să ştii că nu sunt gelos.

Porunciră să fie duşi amândoi la Chrysothemis.

Încă din vestibulul casei, Petronius puse mâna pe umărul lui Vinicius şi zise:

Aşteaptă, mi se pare că am găsit o soluţie.

Să te răsplătească toţi zeii…

Da! Cred că-i un mijloc infailibil. Ştii ce, Marcus?