Peste câteva zile, divina Ligia va ronţăi în casa ta grăunţele Demetrei.

Eşti mai mare decât Cezar! strigă Vinicius, entuziasmat.

Capitolul  IV

Şi Petronius s-a ţinut de cuvânt.

A doua zi după vizita sa la Chrysothemis, a dormit ce-i drept toată ziua, seara însă a poruncit să fie dus la Palatin, unde a avut cu Nero o discuţie intimă, în urma căreia, a treia zi, în faţa casei lui Plautius a apărut un centurion însoţit de peste zece soldaţi pretorieni.

Vremurile erau nesigure şi îngrozitoare. De cele mai multe ori, aceşti trimişi erau vestitorii morţii. Aşa că în momentul când centurionul a lovit cu ciocanul în poarta lui Aulus şi paznicul a anunţat că în atrium sunt soldaţi, spaima a cuprins întreaga casă. Familia l-a înconjurat imediat pe bătrânul comandant, căci nimeni nu se îndoia că pericolul îl ameninţă în primul rând pe el. Pomponia îl cuprinse cu braţele pe după gât, lipindu-se strâns la pieptul lui, în timp ce buzele-i învineţite se mişcau repede, şoptind cuvinte neînţelese. Ligia, palidă la faţă ca giulgiul, tot săruta mâna bătrânului; micul Aulus se agăţa de toga lui; de pe coridoare, din camerele de la etaj, destinate slujitorilor, din încăperea servilor, din baie, din camerele boltite de jos, din întreaga casă începură să se scurgă pâlcuri de sclavi şi sclave. Se auzeau ţipete: „Heu, Heu, me miserum{60}!”. Femeile începură să bocească; unele îşi zgâriară obrajii, acoperindu-şi capul cu năframele.

Numai bătrânul comandant, obişnuit de atâţia ani să privească moartea drept în faţă, rămase liniştit. Chipul lui cu profil vulturesc era înmărmurit de parcă ar fi fost cioplit în piatră. După ce-i potoli pe slujitori, poruncindu-le să se risipească, zise:

Dă-mi drumul, Pomponia. Dacă mi-a sunat ceasul, o să mai avem timp să ne luăm rămas bun.

Şi o dădu uşor la o parte. Ea răspunse:

O, Aulus! Să dea Dumnezeu ca soarta noastră să fie aceeaşi.

Apoi, căzând în genunchi, începu să se roage cu înflăcărarea pe care ţi-o dă numai teama pentru fiinţa iubită.

Aulus trecu în atrium, unde-l aştepta centurionul. Era bătrânul Caius Hasta, care luptase sub comanda lui în războaiele din Britania.

Salut, comandante! zise acesta. Îţi aduc poruncă şi salutări din partea Cezarului. Iată aici tăbliţele şi semnul că vin în numele lui.

Mulţumesc împăratului pentru salutări, cât despre poruncă, o voi îndeplini, răspunse Aulus. Salut, Hasta, spune cu ce poruncă vii.

Aulus Plautius, începu Hasta, împăratul a aflat că în casa ta se află fiica regelui ligienilor, pe care acel rege, încă în timpul vieţii divinului Claudius, a dat-o în mâna romanilor drept chezăşie că graniţele imperiului nu vor fi niciodată încălcate de către ligieni. Divinul Nero îţi este recunoscător, o comandante, pentru că atâţia ani i-ai oferit adăpost, dar, nevrând să-ţi mai împovăreze casa şi de asemenea ştiind că fata, ca ostatecă, trebuie să stea în grija personală a împăratului precum şi a senatului – îţi porunceşte s-o predai în mâinile lui.

Aulus era prea soldat şi un bărbat prea călit ca să-şi trădeze nemulţumirea faţă de ordinul împăratului. Totuşi o cută de bruscă mânie şi durere i se ivi pe frunte. Această încruntare făcea cândva să tremure legiunile britane. Chiar şi acum, pe faţa lui Hasta se oglindi spaima. În momentul de faţă, Aulus Platius se simţea dezarmat în faţa ordinului. O vreme se uită la tăbliţe, la pecetea imperială, după care, ridicând ochii spre bătrânul centurion, zise calm:

Aşteaptă, Hasta, în atrium, până îţi va fi predată ostateca.

După aceste cuvinte, se duse la capătul celălalt al casei, în sala numită oecus, unde îl aşteptau, neliniştiţi şi stăpâniţi de teamă Pomponia Graecina, Ligia şi micul Aulus.

Nimeni nu-i ameninţat nici cu moartea şi nici să fie exilat în vreo insulă îndepărtată, zise el. Totuşi trimisul Cezarului este vestitorul unei nenorociri. E vorba de tine, Ligia.

De Ligia? strigă Pomponia, mirată.

Da, răspunse Aulus. Şi, întorcându-se spre fată, continuă:

Ligia, ai fost crescută în casa noastră ca propriul nostru copil, iar eu şi Pomponia te iubim ca pe o fiică. Tu însă ştii că nu eşti fiica noastră. Eşti ostatecă dată de poporul tău Romei. E obligaţia Cezarului să-ţi poarte de grijă. Iată că acum Cezarul te ia din casa noastră.

Comandantul vorbea liniştit, dar cu o voce ciudată, neobişnuită. Ligia asculta cuvintele lui, clipind din ochi, de parcă n-ar fi înţeles de ce-i vorba. Obrajii Pomponiei păliseră. În uşa care dădea din coridor în oecus apărură iarăşi feţe speriate de sclave.

Ordinul împăratului trebuie îndeplinit, zise Aulus.

Aulus! strigă Pomponia, strângând-o la piept pe fată, ca şi cum ar fi voit să o apere. Pentru ea ar fi mai bine să moară.

Iar Ligia, cuibărindu-se la pieptul ei, repeta mereu: „Mamă! Mamă!” neputând să rostească alte cuvinte printre hohotele de plâns.

Pe faţa lui Aulus apăru din nou expresia de mânie şi durere.

Dac-aş fi singur pe lume, zise el, încruntat, n-aş da-o vie. Şi rudele mele ar fi putut încă astăzi să aducă jertfe pentru mine lui Jupiter Liberatorul… însă n-am dreptul să te pierd pe tine şi pe copilul nostru, care poate să apuce vremuri mai bune… Am să mă duc chiar astăzi la împărat şi am să-l implor să schimbe ordinul. Dacă are să mă asculte – nu ştiu. Până atunci, Ligia, mergi sănătoasă şi să ştii că şi eu, şi Pomponia am binecuvântat ziua în care ai venit în casa noastră.

Zicând acestea, îi puse mâna pe creştet. Deşi se străduia să-şi păstreze calmul, în clipa când Ligia îl privi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi, luându-i mâna, începu să i-o sărute, în glasul lui tremură o durere profundă, părintească.

Adio, bucuria şi lumina ochilor noştri! zise