Se întoarse repede şi porni către atrium, ca să nu se lase învins de emoţia nedemnă de un roman şi de un oştean.

În acest timp, Pomponia o conduse pe Ligia în cubiculum, încercând s-o liniştească. Cuvintele, pe care i le spunea ca s-o îmbărbăteze şi să-i dea curaj, răsunau ciudat în casa aceasta în care, alături, în încăperea vecină, se mai aflau încă lararium-ul{61} şi altarul pe care Aulus Plautius, credincios vechilor obiceiuri, aducea jertfe zeilor casei.

Iată că venise clipa încercării. Cândva, Virgius{62} străpunsese pieptul propriei sale fiice, ca s-o salveze din mâinile lui Appius. Mai înainte încă, Lucreţia{63} preferase să-şi ia de bună voie viaţa decât să se lase dezonorată. Casa împăratului era o vizuină a dezmăţului, a răului, a crimei. „Dar noi, Ligia, ştim de ce nu ne este îngăduit să ne luăm viaţa cu mâna noastră!”… Da! Legea pe care o urmau amândouă era alta mai mare, mai sfântă şi le ajuta să se apere de rău şi dezonoare, chiar dacă ar fi trebuit să plătească cu viaţa sau să îndure chinuri. Cine iese curat din lăcaşul stricăciunii, are un merit cu atât mai mare. Şi pământul este un asemenea lăcaş, dar din fericire viaţa este numai o clipită şi urmează viaţa de dincolo de mormânt, acolo unde nu mai guvernează Nero, ci Mila şi unde în loc de durere este bucurie şi în loc de lacrimi, fericire.

După aceea începu să vorbească despre sine. Da! Este împăcată cu soarta, dar în sufletul ei mai ascunde răni nevindecate. Iată, în faţa ochilor lui Aulus mai stăruie negura, asupra lui încă nu s-a revărsat izvorul luminii. Nici fiul n-are voie să şi-l crească în legea Dreptăţii. Când se gândeşte că situaţia aceasta poate să dureze până la sfârşitul vieţii şi că poate să sosească clipa despărţirii de cei dragi, de o sută de ori mai grea şi mai îngrozitoare decât această despărţire trecătoare, de care sunt acum amândouă îndurerate – nici nu-şi poate închipui că ar putea să fie fericită fără ei, chiar şi în cer. Multe nopţi a plâns, multe nopţi a petrecut în rugăciuni, cerşind îndurarea şi mila. Îşi încredinţează însă durerea lui Dumnezeu – şi aşteaptă cu încredere. Iar acum, când o loveşte o nouă nenorocire, când ordinul tiranului îi răpeşte o fiinţă dragă, pe care Aulus o numise lumina ochilor, nu se descurajează totuşi şi are credinţa că există o putere mai mare decât cea a lui Nero şi că Bunătatea este mai puternică decât răutatea acestuia.

Strânse la piept cu dragoste căpşorul fetei care alunecă uşor la picioarele ei şi, ascunzându-şi faţa în faldurile peplum-ului ei, rămase un timp în tăcere. Când se ridică din nou, pe faţa ei se vedea o oarecare linişte.

Mă doare că sunt despărţită de tine, mamă, de tata şi de fratele, însă ştiu că împotrivirea n-ar ajuta la nimic şi v-aş pierde pe toţi. În schimb, îţi promit că în casa Cezarului n-am să uit niciodată cuvintele tale.

O mai îmbrăţişă o dată, apoi, întorcându-se în oecus, îşi luă rămas bun de la micul Plautius, de la bătrânul grec care le era profesor, de la slujitoarea care o îmbrăca şi care-i fusese cândva doică şi de la toţi sclavii.

Unul dintre ei, un ligian înalt şi lat în spate, pe care în casă îl numeau Ursus şi care venise împreună cu mama Ligiei, cu ea şi cu alţi slujitori în tabăra romanilor, căzu acum la picioarele ei, apoi se plecă la picioarele Pomponiei, spunând:

O, domina! Îngăduiţi-mi să merg cu stăpâna mea s-o slujesc şi să veghez asupra ei în casa Cezarului.

Nu eşti slujitorul nostru, ci al Ligiei, răspunse Pomponia Graecina, dar au să te lase oare să treci prin porţile împărăteşti? Şi în ce mod ai să reuşeşti să veghezi asupra ei?

Nu ştiu, domina, ştiu numai că fierul se fărâmă în mâinile mele ca lemnul…

Aulus Plautius, care sosise în acest moment în încăpere, aflând despre ce este vorba, nu numai că nu se împotrivi dorinţei lui Ursus, dar declară că nici nu au dreptul să-l oprească. Ei o trimit pe Ligia ca pe un zălog pe care-l cere împăratul şi deci sunt obligaţi să-i trimită suita care trece o dată cu ea sub ocrotirea împăratului. Spunând asta, îi mai şopti Pomponiei că sub pretextul suitei poate să dea atâtea sclave câte consideră ea de cuviinţă, căci centurionul nu poate refuza să le primească.

Pentru Ligia asta era o consolare, iar Pomponia de asemenea era bucuroasă că o poate înconjura de servitori după alegerea ei. Aşa că, în afară de Ursus, îi mai dădu pe bătrâna doică, două fete din Cipru pricepute la pieptănat, şi două fete germane, băieşiţe. Alegerea ei căzuse exclusiv asupra adepţilor noii religii, căci şi Ursus o recunoscuse de câţiva ani aşa că Pomponia putea conta pe fidelitatea acestor slujitori şi totodată se bucura la gândul că grăunţele adevărului vor fi semănate în casa Cezarului.

Scrise câteva cuvinte libertei lui Nero, Acteea, cerându-i s-o ocrotească pe Ligia. E adevărat că Pomponia nu o văzuse la întrunirile adepţilor noii religii, auzise însă de la dânşii că Acteea nu refuză niciodată să-i ajute şi că citeşte cu aviditate scrisorile lui Pavel din Tars. Mai aflase de altfel, că tânăra libertă trăieşte într-o veşnică melancolie, că se deosebeşte de toate femeile din casa lui Nero şi că, îndeobşte e cunoscută ca geniul bun al palatului.

Hasta primi el însuşi să-i înmâneze scrisoarea Acteii. Considerând de asemenea normal ca o fiică de rege să aibă suită de slugi, nu se împotrivi să le ia la palat, mai degrabă se miră de numărul lor mic. Îi rugă doar să se grăbească, ca să nu fie învinuit de lipsă de zel în îndeplinirea ordinului. Ora despărţirii sosi.

Ochii Pomponiei şi ai Ligiei se umplură din nou de lacrimi; Aulus aşeză încă o dată mâna pe capul fetei şi, după o clipă, soldaţii