Bătrânul comandant porunci să i se pregătească lectica şi se închise cu Pomponia în galeria de lângă oecus, unde-i spuse:

Ascultă-mă, Pomponia, mă duc la împărat, deşi cred că-i în zadar şi deşi cuvântul lui Seneca nu mai înseamnă nimic pentru el, am să trec şi pe la Seneca. Azi au mai mare greutate Sofronius, Tigellinus, Petronius sau Vatinius… În ceea ce-l priveşte pe Cezar, el poate că n-a auzit niciodată de poporul ligienilor, iar dacă a cerut predarea Ligiei ca ostatecă este pentru că cineva i-a sugerat s-o facă şi e uşor de ghicit cine a putut s-o facă.

Iar ea, ridicând ochii spre el, întrebă:

Petronius?

Da.

Se lăsă o clipă de tăcere, după care comandantul continuă:

Iată ce înseamnă să laşi să-ţi treacă pragul vreunul din oamenii aceştia lipsiţi de respect şi conştiinţă. Blestemată fie clipa în care Vinicius a intrat în casa noastră! El l-a adus la noi pe Petronius. Vai de Ligia, căci ei nu caută ostatecă, ci o amantă.

De mânie, de furie neputincioasă şi de durere după copilul adoptiv, vocea lui deveni şi mai şuierătoare ca de obicei. O vreme luptă cu sine însuşi şi numai pumnii care i se strângeau convulsiv trădau cât de grea este lupta aceasta interioară.

M-am închinat până şi zeilor, spuse el, dar în clipa asta cred că nu ei veghează asupra lumii şi că stăpâneşte doar unul singur, rău, nebun, monstruos, pe nume Nero.

Aulus! zise Pomponia. Nero nu este decât un pumn de ţărână în faţa lui Dumnezeu.

Dar el începu să se plimbe cu paşi mari încoace şi-ncolo pe mozaicul galeriei. În viaţa lui existaseră fapte mari, dar nu existaseră mari nenorociri, aşa că nu era învăţat cu ele. Bătrânul ostaş se ataşase de Ligia mai mult decât îşi dăduse seama şi acum nu putea să se împace cu gândul că a pierdut-o. În afară de asta, se simţea umilit. Îl lovise mâna pe care o dispreţuise, dar totodată simţea că faţă de puterea ei forţele lui nu valorează nimic.

Când însă, în cele din urmă, reuşi să-şi stăpânească mânia care-i tulbura gândurile, spuse:

Nu cred că Petronius s-o fi luat de la noi pentru împărat, căci n-are motive să se strice cu Poppea. Deci – ori pentru el, ori pentru Vinicius… Am s-o aflu încă astăzi.

După o clipă, lectica îl purtă spre Palatin, în timp ce Pomponia, rămânând singură, se duse la micul Aulus, care nu mai contenea cu plânsul după sora lui şi cu ameninţările împotriva Cezarului.

Capitolul  V

Aulus nu se înşelase, bănuind că n-are să i se îngăduie să apară în faţa lui Nero. I se răspunse că împăratul este ocupat, cântă cu cântăreţul de lăută Terpnos şi că, de altfel nu-i primeşte decât pe cei pe care el însuşi i-a chemat, ceea ce, cu alte cuvinte, însemna că Aulus să nu mai încerce pe viitor să dea ochi cu el.

În schimb Seneca, deşi bolnav de friguri, îl primi pe bătrânul comandant cu respectul cuvenit. Când auzi însă de ce a venit, zâmbi amar şi spuse:

Pot să te ajut, nobile Plautius, doar cu un sfat: să nu-i arăţi niciodată Cezarului că inima mea a împărtăşit durerea ta şi că aş fi dorit să te ajut; căci dacă împăratul ar avea cea mai mică bănuială în privinţa asta, află că nu ţi-ar mai înapoia-o pe Ligia chiar dacă n-ar avea nici un alt motiv în afară de acela de a-mi face mie în ciudă.

Nu-l sfătuia de asemenea, să meargă nici la Tigellinus, nici la Vatinius, nici la Vitellius. Poate că pentru bani, ar reuşi să obţină ceva de la ei. Poate, de asemenea, că ar fi dispuşi să-l ajute ca să-i facă în necaz lui Petronius, a cărui influenţă se străduise să o submineze, dar mai sigur decât orice e că împăratul şi-ar da seama cât de iubită este Ligia de familia lui Plautius şi atunci cu atât mai mult nu le-ar mai înapoia-o. Ajungând aici, bătrânul filozof începu să vorbească cu o ironie muşcătoare la adresa lui însuşi: „Ai tăcut ani în şir, Plautius, şi Cezarului nu-i plac oamenii care tac! Cum să nu te entuziasmezi de frumuseţea lui de virtuţile lui, de cântul şi declamările lui, de modul iscusit cum mână caii şi scrie versuri?! Cum de n-ai lăudat moartea lui Britanicus, n-ai rostit nici un cuvânt de laudă pentru matricid şi nu l-ai felicitat pentru sugrumarea Octaviei?! Nu eşti prevăzător, Aulus, însuşire pe care noi, cei care trăim fericiţi pe lingă curte, o posedăm în măsură corespunzătoare”.

Spunând acestea, luă căniţa pe care o purta la centură, o umplu cu apă din bazinul impluvium, îşi umezi buzele arse şi continuă:

Ah, Nero are un suflet recunoscător. Te iubeşte pentru că ai slujit Romei şi ai răspândit slava lui până la marginile lumii şi mă iubeşte şi pe mine pentru că i-am fost magistru în tinereţe. De aceea vezi, ştiu că apa asta nu-i otrăvită şi o beau liniştit. Vinul ar fi mai puţin sigur în casa mea, dar dacă ţi-e sete, bea fără grijă din apa asta. Conductele o aduc tocmai din munţii Albani şi, voind s-o otrăveşti, ar trebui să otrăveşti toate fântânile din Roma. După cum vezi, mai poţi fi încă în siguranţă pe această lume şi să ai o bătrâneţe liniştită. E drept că sunt bolnav, dar mai degrabă sufletul mi-e bolnav decât trupul.

Acesta era adevărul. Lui Seneca îi lipsea forţa de caracter pe care o aveau de exemplu Cornutus sau Thraseas, aşa că viaţa lui fusese un şir de concesii faţă de crimele săvârşite de împărat. Simţea el însuşi asta. Înţelegea că un adept al principiilor lui Zenon{64} din Citium ar fi