Comandantul îi întrerupse aici şirul gândurilor amare.

Nobile Anneus, zise el, ştiu cum te-a răsplătit împăratul pentru grija cu care i-ai călăuzit anii tinereţii. Însă cel care ne-a răpit copilul este Petronius. Arată-mi un mijloc contra lui, arată-mi cine-l poate influenţa şi tu însuţi fă uz faţă de el de toată elocinţa pe care ţi-o poate inspira vechea noastră prietenie.

Petronius şi cu mine, răspunse Seneca, ne aflăm în tabere adverse. Nu cunosc nici un mijloc împotriva lui. Nu-l poate influenţa nimeni. Poate că, în ciuda desfrânării lui, valorează mai mult decât toţi ticăloşii cu care se înconjoară astăzi Nero. Dar ca să-i dovedeşti numai că a făcut o faptă rea, înseamnă să-ţi pierzi timpul. Petronius a pierdut de mult sentimentul de rău şi de bine. Dovedeşte-i că fapta lui e urâtă, atunci se va ruşina. Când am să-l văd, am să-i spun: „Fapta ta e demnă de un libert”. Dacă nici asta nu ajută, atunci nu mai ajută nimic.

Mulţumesc şi pentru atât, spuse comandantul.

După aceea, porunci să fie dus la Vinicius, pe care-l găsi antrenându-se cu maestrul de scrimă. Văzându-l pe tânărul acesta exersând liniştit în vreme ce se înfăptuise atentatul contra Ligiei pe Aulus îl cuprinse o mânie teribilă, căreia îi dădu frâu liber îndată ce draperia căzu în urma maestrului de arme, revărsând asupra fostului său oaspe un potop de reproşuri amare şi de sudalme. Când însă Vinicius află că Ligia a fost răpită, păli atât de tare, încât bănuiala lui Aulus că tânărul ar fi amestecat în această uneltire se risipi. Fruntea lui Vinicius se acoperi de broboane de sudoare, sângele care i se adunase în prima clipă în inimă, reveni din nou într-un val fierbinte în obraji, ochii începură să-i scapere, buzele să bolborosească întrebări confuze. Îl zguduiau pe rând, ca într-un vifor, gelozia şi furia. Avea senzaţia că, trecând pragul casei împăratului, Ligia este pierdută pentru el pe veci, iar când Aulus rosti numele lui Petronius, o bănuială trecu ca un fulger prin mintea tânărului ostaş: că Petronius şi-a bătut joc de el şi, dăruind-o pe Ligia, voia fie să câştige noi favoruri din partea împăratului, fie să o ţină pentru el. Nu-i trecea prin cap că ar putea exista cineva care, zărind-o pe Ligia, să n-o dorească.

Impulsivitatea lui înnăscută, moştenire a neamului său, se manifesta acum îmboldindu-l ca pe un cal nărăvaş, împingându-l la acte necugetate.

Comandante, zise el, gâfâind de furie, întoarce-te acasă la tine şi aşteptă-mă… Să ştii că tată de mi-ar fi Petronius, nici asta nu m-ar împiedica să răzbun nedreptatea care i s-a făcut Ligiei. Întoarce-te acasă şi aşteaptă-mă. Nici Petronius, nici împăratul n-au s-o aibă.

După care ridică pumnii strânşi spre chipurile de ceară care stăteau pe soclurile din atrium şi izbucni:

Pe aceste măşti mortuare! Mai curând o ucid pe ea şi apoi pe mine.

Zicând acestea, se smulse din loc şi, strigând încă o dată lui Aulus: „Aşteaptă-mă!” se năpusti ca un nebun din atrium şi alergă la Petronius, îmbrâncind trecătorii pe stradă.

Aulus se întoarse acasă, oarecum potolit. Socotea că dacă Petronius l-a sfătuit pe Cezar să o răpească pe Ligia ca să i-o dea lui Vinicius, atunci Vinicius are să le-o aducă înapoi acasă. În sfârşit, se consola măcar, gândindu-se că Ligia, chiar dacă nu va fi salvată, va fi răzbunată şi ferită de dezonoare prin moarte. Era convins că Vinicius se va ţine de cuvânt. Văzuse cât era de înfuriat şi cunoştea caracterul neînfrânat al neamului lui. El însuşi, deşi ţinea la Ligia ca un tată adevărat, ar fi preferat s-o omoare decât s-o dea Cezarului şi, dacă n-ar fi trebuit să ţină seama de fiul său, ultimul vlăstar al neamului, n-ar fi stat pe gânduri. Aulus era ostaş, de stoici abia dacă auzise, dar prin firea sa nu era departe de ei şi pentru concepţiile lui, pentru mândria lui, moartea era oricând preferabilă dezonoarei.

Întorcându-se acasă, o linişti pe Pomponia, încurajând-o, transmiţându-i propriile speranţe şi amândoi începură să aştepte veşti de la Vinicius. În răstimpuri, când în atrium se auzeau paşii vreunuia dintre sclavi credeau că poate Vinicius le aduce acasă copilul iubit şi erau gata din adâncul sufletului să-i binecuvânteze pe amândoi. Însă timpul trecea şi nu sosea nici o veste. Abia seara se auzi ciocanul în poartă.

După o clipă, intră un sclav şi-i dădu lui Aulus o scrisoare. Bătrânul comandant deşi-i plăcea să dea dovadă de stăpânire de sine, o luă cu mâna tremurândă şi-o desfăcu cu atâta înfrigurare, de parcă ar fi fost vorba de întreaga lui casă.

Deodată, faţa i se întunecă de parcă un nor ar fi trecut pe deasupra, umbrind-o.

Citeşte, spuse el Pomponiei.

Pomponia luă scrisoarea şi citi ceea ce urmează:

„Marcus Vinicius salută pe Aulus Platius. Ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat din voinţa Cezarului, în faţa căruia plecaţi-vă capetele, aşa cum ni le plecăm şi eu şi Petronius”.

După aceea, se lăsă o lungă tăcere.

Capitolul  VI

Petronius era acasă. Portarul nu îndrăzni să-l reţină pe Vinicius care năvăli în atrium ca o furtună. Aflând că stăpânul casei este în bibliotecă, se năpusti ca fulgerul acolo şi, aflându-l pe Petronius scriind, îi smulse trestia din mână, o frânse, o aruncă la pământ, apoi îşi înfipse degetele în braţul lui şi, apropiindu-şi faţa de faţa lui, îl întrebă cu o voce răguşită:

Ce-ai făcut cu ea? Unde-i ea?

Deodată însă, se întâmplă un lucru uimitor. Petronius, acest om gingaş şi afemeiat, apucă mâna tânărului atlet înfiptă în braţul lui, o prinse apoi şi pe cealaltă şi, ţinându-le pe amândouă într-o singură mână ca într-un cleşte de fier, spuse:

Eu sunt fără putere numai dimineaţa, până seara îmi recâştig vechea vigoare. Încearcă să te desfaci. Se vede că gimnastica te-o fi învăţat un ţesător, iar