Presupunând că n-o dau în bară cu hidrazina, rămâne în continuare problema arderii hidrogenului. O să aprind un foc. În habitat. Intenționat.

Dacă întrebi toți inginerii de la NASA care e cel mai pesimist scenariu pentru un habitat, o să-ți răspundă într-un glas: „focul”. Dacă-i întrebi care ar fi rezultatul, o să-ți răspundă: „moartea în incendiu”.

Dar dacă-mi reușește, o să fac apă încontinuu, fără să fie nevoie să mai stochez hidrogenul sau oxigenul. O să fie amestecată cu atmosfera, sub formă de umiditate, dar recuperatorul de apă o s-o extragă.

Nici măcar nu trebuie să sincronizez perfect partea cu hidrazina cu cea cu dioxidul de carbon din instalația de combustibil. Există o grămadă de oxigen în habitat și suficient în rezervă. Trebuie doar să mă asigur că nu fac atât de multă apă încât să termin oxigenul.

Am conectat instalația de combustibil a VAM-ului la alimentarea cu energie a habitatului. Din fericire, ambele folosesc același voltaj. Pufăie de zor, colectând CO2 pentru mine.

La cină, jumătate din rație. Tot ce-am făcut azi a fost să mă gândesc la un plan care o să mă omoare, iar asta nu necesită prea multă energie.

Diseară o să termin ultimul episod din Three’s Company. Sincer să fiu, îmi place mai mult domnul Furley decât familia Roper.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 33

E posibil ca asta să fie ultima mea înregistrare.

Știam din ziua solară 6 că e foarte probabil să mor aici, dar m-am gândit că asta se va întâmpla când mi se termină mâncarea. Nu mi-am închipuit că o să se întâmple atât de curând.

Sunt pe cale să aprind hidrazina.

Misiunea noastră a fost gândită știind că s-ar putea să avem nevoie de mentenanță pentru toate cele, așa că am o mulțime de unelte. Chiar și într-un costum spațial, am fost în stare să smulg cu o rangă panourile de acces de pe VCM și să ajung la cele șase rezervoare de hidrazină. Le-am așezat la umbra roverului ca să nu se încălzească prea tare. Lângă habitat e mai multă umbră și mai răcoare, dar la naiba cu asta. Dacă e să explodeze, ar face bine să arunce în aer un rover, nu locuința mea.

Apoi am scos camera de reacție. Am muncit ceva până să crăp nenorocirea aia în două, dar am scos-o. Noroc că n-am nevoie de o reacție de combustie adevărată. De fapt, pe bune chiar nu vreau o reacție de combustie adevărată.

Am adus înăuntru camera de reacție. Inițial m-am gândit să aduc un singur rezervor de hidrazină o dată, ca să reduc riscul, dar niște calcule sumare mi-au arătat că și un sigur rezervor e suficient ca să arunce în aer întregul habitat. Așa că le-am adus pe toate înăuntru. De ce nu?

Rezervoarele au valve de aerisire acționate manual. Nu sunt sută la sută sigur la ce servesc. Cu siguranță nu se aștepta nimeni să le folosim. Cred că-s puse ca să reducă presiunea în timpul principalelor verificări calitative făcute în timpul construirii lor și înainte de umplerea cu combustibil. Indiferent de motiv, am valve pe care le pot folosi. Tot ce-mi trebuie e o cheie.

Am scos un furtun de rezervă din recuperatorul de apă. L-am branșat la ieșirea valvei, cu niște ață ruptă dintr-o uniformă (scuze, Johanssen). Hidrazina e un lichid, deci tot ce trebuie să fac e s-o dirijez spre camera de reacție (acum mai mult un „bol de reacție”).

Între timp, instalația de combustibil a VAM-ului funcționează în continuare. Am adus deja înăuntru un rezervor de CO2, l-am aerisit și l-am dus înapoi pentru reumplere.

Așadar, nu mai am nicio scuză. E timpul să încep să fac apă.

Dacă găsiți rămășițele carbonizate ale habitatului, înseamnă c-am greșit undeva. Copiez jurnalul ăsta pe ambele rovere, ca să aibă mai multe șanse de supraviețuire.

Și-acum, Dumnezeu cu mila.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 33 (2)

Ei bine, n-am murit.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi pun căptușeala interioară a costumului meu pentru EVA. Nu costumul masiv în sine, ci doar dublura interioară pe care o port pe dedesubt, inclusiv mănușile și cizmele. Apoi am luat o mască de oxigen din rezervele medicale și niște ochelari de protecție din trusa de chimie a lui Vogel. Aveam aproape tot corpul protejat și respiram aer îmbuteliat.

De ce? Pentru că hidrazina este foarte toxică. Dacă inspir prea multă, mă aleg cu probleme serioase la plămâni. Dacă-mi ajunge pe piele, mă aleg cu arsuri chimice pe viață. Nu mi-am asumat niciun fel de riscuri.

Am deschis valva până ce a apărut un pic de hidrazină. Am lăsat o picătură să cadă în bolul de iridiu.

Aceasta a sfârâit neconvingător și a dispărut.

Dar, hei, asta era ce-mi doream. Tocmai am eliberat hidrogen și azot. Ura!

O chestie pe care o am din abundență aici sunt pungile. Nu sunt foarte diferite de sacii de gunoi pentru bucătărie, deși sunt sigur că au un preț de 50.000 de dolari din cauza celor de la NASA.

Pe lângă faptul că ne era comandant, Lewis era și geolog. Urma să colecteze mostre de stânci și de sol din toată zona operațională (pe o rază de 10 kilometri). Restricțiile de greutate limitau cantitatea reală pe care o putea aduce înapoi pe Pământ, așa că urma întâi să le colecteze, iar apoi să sorteze cele mai interesante 50 de kilograme de luat acasă. Pungile sunt pentru stocarea și etichetarea mostrelor. Unele sunt mai mici decât o punguță cu fermoar, în timp ce altele sunt de mărimea unui sac pentru frunze și gazon.

În plus, am bandă adezivă. Bandă adezivă obișnuită, din cea de care cumperi de la magazinul de bricolaj. Se pare că nici măcar NASA n-a putut să îmbunătățească banda adezivă.

Am tăiat câțiva saci de frunze și i-am lipit laolaltă ca să fac un soi de cort. De fapt era mai mult