Am strunit calul. Am auzit un glas gros: parc-ar fi dat o poruncă. Puradeii şi muierile s-au oprit. Pe urmă, la acelaşi glas, au pornit înainte. Iar de la răstoacă un ţigan bătrân şi nalt, în durligi, s-a îndreptat spre mine, păşind rar, ca pe catalige, prin gârlă.

  Cineva l-a strigat din urmă:

  — Und’ te duci, măi Hasanache?

  El nici n-a catadicsit să răspundă. Pufăind din lulea, se apropia de mal.

  Din altă parte, porni după el o fetişcană cu fusta roşă. La un braţ de apă dădu a adânc şi prinse a ţipa ş-a râde. ridicându-şi la subsuori fusta. Trecu repede şi porni pe prund înaintea bătrânului.

  Hasanache răcni răguşit după ea, ameninţând-o cu pumnul:

  — Fă-napoi, fa!

  Ea-şi scutura capul gol, şi-şi sticlea dinţii. Aproape de mine se opri şi mă privi uimită, parcă vedea o sălbătăciune rară.

  — Fă-napoi, fa Margă! strigă iar ţiganul cel bătrân. Lasă pe boier în pace!

  Ea făcu iar semn de împotrivire din cap şi începu a râde.

  Era o fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem în apă trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am simţit în mine ceva ferbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare.

  Hasanache o ajungea cu braţul ridicat. Ea feri în lături, mă ocoli în fugă şi trecu iar spre baltă. La malul apei se opri şi începu iar să mă privească.

  Bătrânul îşi scoase luleaua, scuipă, şi rânji negru. Toţi dinţii dinainte îi erau rupţi.

  — Sărut mâna, beiule, nu băga în samă. E-o fată proastă, care n-a ieşit încă în lume.

  Marga chicoti, la malul bălţii, şi păru-i negru şi lins avea luciri de păun. Hasanache o ameninţă cu luleaua. Apoi iar se întoarse spre mine.

  — Dumneata trebuie să fii boierul care-a poposit la han, cu vin din jos…

  — Da, dar de unde ştii?

  — Mi-au spus lăutarii, care-s de-ai noştri. Am văzut obraz străin ş-am înţeles că dumneata trebuie să fii acela. Dacă mii da de-o găleată de rachiu, îţi pup mâinile şi-ţi zic bogdaproste măriei tale. Îţi faci o pomană c-un ţigan bătrân şi nevolnic!

  Încet-încet laia de la pescuit lăsase răstoaca şi venea cătră mine, împingându-se, ferindu-şi capetele şi privindu-mă cei de la spate pe după umerele celor dinainte. Unii întrebau ceva pe Marga. Ea le răspundea şoptit şi mă privea zâmbind, cu coada ochiului.

  Am tras de la şold taşca, am deschis-o ş-am scos din ea un bănuţ de argint. Hasanache l-a prins din zbor şi l-a vârât repede în gură. Am mai scos un ban ş-am făcut un semn ţigăncuşei. Ca o şopârlă s-a zvârlit spre mine ş-a primit banul în poată.

  Hasanache prinse a urla către ceilalţi ş-a-i mâna înapoi spre baltă.

  Nu mai aveam de ce sta într-asemenea larmă. Am pornit spre han; însă cu îndoială. Pe când urcam un ponor, am mai întors o dată capul. Pe Marga n-am mai văzut-o.

  Eram nemulţămit. Calul mergea domol prin ţărâna moale şi eu mă gândeam la fel de fel de lucruri, în care amestecam pe ţigăncuşa cu fusta roşă. Cotii după colnic; şi dintr-o dată mi se înfăţişă, într-o văiugă verde, o fântâniţă cu colac de piatră, între patru plopi. Era un loc tainic şi singuratic. Apa neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea măruntă şi necontenită a frunzişurilor.

  Calul înclină capul şi rupse o gură de iarbă. Îl strunii şi-i dădu pinteni. După o vreme, începui a vedea hanul. Atunci mai privii de cea din urmă oară îndărăt. în vârful plopilor, la fântâna singuratică, lucea asfinţitul. Iar în umbra de dedesubt sta Marga, cu mâna streşină la ochi. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cât a ţinut şi lucirea soarelui de deasupra.

  Pe atuneca nu cunoşteam, ca acuma, sufletul femeilor. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţă, o aşteptam pe Marga. Pe când oamenii pregăteau boii ca să-i înjuge la care şi moş Irimia, vătămanul cărăuşilor, îmi lămurea ce drum trebuie s-apucăm, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilaţilor. Ce aşteptam eu însă nu se vedea.

  Mi-am potrivit coburii, am cercetat pistoalele. M-am plecat apoi, ca să strâng chinga calului, hotărât să încalec. Când înalţ capul, Marga la doi paşi de mine, întindea mâna, ca să mângâie botul roibului. Şi râdea. Era îmbrăcată cu fusta ei roşă şi cu polcă albastră. La cap îşi potrivise o batistă ca sângele. Gâtul îi era plin de hurmuzuri. În picioare avea încălţări nouă. Cu înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din pământ. Însă nu mă privea.

  Mi-am simţii inima bătând, ş-am văzut că mi-i dragă, măcar că era o ţigancă proastă. Când o întrebai: „Tu eşti?”, răsări şi i se înfiorară nările.

  — Sărut mâna, boierule, eu sunt. Am venit să-ţi mulţămesc. Asară, abia am aşteptat să iasă jidovul din sâmbătă şi m-am dus la el cu carboava duinnitab. Mi-am ales ciuboţele!

  Şi-mi arătă pe rând încălţările, ridicând câte-un picior şi săltându-şi fusta cu vârful degetelor. Moş Irimia se trase mormăind la cărăuşii lui. Îmi cunoştea el năravurile. Mă apropiai de fată. Îi zisei râzând:

  — După cum văd, te-ai gătit de duminică. Eşti frumoasă ca o duducuţă.

  Vorba-i făcu mare plăcere. Sângele-i rumeni obrajii. Clătină din cap şi mă privi în faţă:

  — Nu m-am îmbrăcat pentru biserică!

  — Atuncea pentru ce?

  — Aşa mi-a plăcut mie. Am venit la orândă, să iau rachiu pentru uncheşul Hasanache. Şi să mulţămesc boierului, cum am spus.

  — Eu socoteam c-ai venit să-mi ghiceşti.

  — Nu, cuconaşule, că nu-s baba. Nici spun minciuni. Ce