mai deranjă să-i întrebe pe copii. Se simţea obosit şi îl cuprinsese o durere de cap sâcâitoare, însoţită de greaţă. S-ar fi zis că-i mahmur, dar nu băuse decât trei beri la Hap, cu o seară în urmă. Dar accidentul ăla îl dăduse peste cap. Femeia şi fetiţa moarte, în maşină, iar bărbatul, Campion, mort şi el, în drum spre spital. Până să se întoarcă Hap, patrula de poliţie apucase să vină şi să plece din nou, ca şi maşina de intervenţii pentru accidente, şi aceea a antreprenorului de pompe funebre din Braintree. Vic Palfrey le dăduse reprezentanţilor legii o declaraţie în numele lor, al celor cinci care asistaseră. Antreprenorul, care era în acelaşi timp şi medicul legist al ţinutului, refuză să facă orice speculaţie despre boala ce-i răpusese.

― Dar holeră nu este. Să nu vă apucaţi să speriaţi lumea cu chestia asta. Se va face o autopsie şi veţi citi totul în ziare.

Un căcăcios mizerabil, se gândi Norm, îmbrăcându-se încet în aceleaşi straie pe care le purtase şi cu o zi în urmă. Durerea de cap era din ce în ce mai greu de suportat. Dacă puştii ăia nu se potolesc odată, or să se aleagă cu picioarele rupte, ca să aibă de ce chirăi. De ce mă-sa nu-i ţine la şcoală tot anul?

Chibzui dacă să-şi vâre cămaşa în pantaloni, hotărî că preşedintele nu avea probabil să treacă în ziua aceea pe la el şi se strecură în bucătărie doar în ciorapi. Soarele strălucitor ce bătea prin ferestrele dinspre răsărit îl obligă să se uite chiorâş.

Din difuzorul aparatului Philco de deasupra aragazului se auzea o voce stridentă:

 

Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva.

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

El e un om drept,

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

 

Lucrurile ajunseseră în ultimul hal dacă se pretau să difuzeze muzică rock and roll cântată de cioroi pe postul local de muzică country. Norm îi luă maul înainte ca sunetul să reuşească să-i despice capul. Lângă aparatul de radio se afla un bileţel, pe care-l ridică foarte aproape de ochi, ca să-l poată citi.

 

Dragă Norm,

Sally Hodges zice că are nevoie de cineva care să stea cu copiii ei în dimineaţa asta şi că îmi dă un dolar dacă fac chestia asta. Mă întorc la prânz. Dacă vrei, e nişte cârnaţi pe care po’ să-i mănânci. Te iubesc scumpul meu.

Lila

 

Norm puse bileţelul la loc şi zăbovi câteva momente, sucind lucrurile pe toate feţele în mintea lui şi încercând să înţeleagă. Îi venea al dracului de greu să cugete, din cauza durerii de cap. Stat cu copiii... un dolar. Chemată de soţia lui Ralph Hodges.

Aceste trei elemente se combinară foarte greu în creierul lui. Lila se dusese să stea cu cei trei copii ai lui Sally Hodges, ca să câştige un împuţit de dolar, iar el rămăsese pe cap cu Luke şi Bobby. Păi să ştii că erau nişte vremuri nemaipomenit de grele dacă un bărbat trebuia să stea acasă şi să-i şteargă de muci p-ăia mici ca să poată nevastă-sa să se ducă să câştige un amărât de dolar, pe care nu-ţi dă nimeni nici măcar un galon de benzină. Vremuri de căcat, ce mai încolo şi-ncoace.

Supărarea i se urcă la cap, provocându-i dureri şi mai mari. Îşi târî încet picioarele până la frigider, cumpărat pe vremea când prinsese nişte ore suplimentare nemaipomenite. Îl deschise, constatând că majoritatea rafturilor erau goale. Nu existau decât resturile pe care Lila le pusese la păstrare în tăviţele frigiderului. Ura micile farfurii Tupperware din plastic. Fasole veche, porumb vechi, nişte mâncare cu ardei iute... nimic care să-l atragă pe un bărbat. Nimic, în tot frigiderul, cu excepţia farfuriilor Tupperware şi a celor trei cârnaţi mici şi vechi, înfăşuraţi în folie Handi-Wrap. Se aplecă şi-i cercetă mai de aproape, mânia ce-l cuprindea de obicei în asemenea momente combinându-se de această dată cu durerea ce-i pulsa în creieri. Cârnăciorii arătau de parcă se apucase cineva să taie puţele unor pigmei din ăia care mişună prin Africa sau prin America de Sud sau pe unde mă-sa or trăi ei. Oricum nu-i era foame. Ba chiar era foarte bolnav, dacă stătea să se gândească mai bine.

Se duse la aragaz, frecă un chibrit pe bucata de glaspapir prinsă în perete, aprinse ochiul din faţă şi puse de cafea. Apoi se trânti pe scaun şi aşteptă să fiarbă. Chiar înainte ca apa să clocotească, trebui să-şi scoată în grabă batista din buzunarul de la spate, ca să strănute. Un strănut puternic şi umed. Am răcit, îi trecu prin cap. Pe lângă toate celelalte, asta-mi mai lipsea! Dar nu-i veni nicio clipă în minte să facă vreo legătură cu flegma care curgea cu o seară în urmă din individul acela, Campion.

 

Când se auzi soneria de la uşa din faţă, Hap se afla în gaura de vizitare din garaj şi monta o ţeavă de eşapament nouă la maşina lui Tony Leominster, iar Vic Palfrey se balansa într-un scaun de campanie rabatabil, urmărindu-i cu privirea şi sorbind dintr-un Dr. Pepper.

― E patrula de poliţie, îl anunţă Vic. Mi se pare că e şi vărul tău printre ei, Joe Bob.

― Okay.

Hap ieşi de sub autoturism, ştergându-şi mâinile pe un ghemotoc de câlţi. În drum spre birou, strănută o dată puternic. Ura răcelile de vară. Erau cele mai rele dintre toate.

Joe Bob Brentwood, înalt de aproape doi metri, stătea în spatele maşinii de patrulă şi-i făcea plinul. Dincolo de el, cele trei pompe pe care Campion le răsturnase cu o seară în urmă erau aliniate cu grijă, ca nişte soldaţi morţi.

― Salut, Joe Bob! îl întâmpină Hap.

― Salut, Hap, îi răspunse Joe Bob, fixând pompa pe automat şi păşind peste furtun. Ai mare baftă că benzinăria mai există în dimineaţa asta.

― Pe naiba, Stu