Jess, eşti cel mai tipic student de colegiu pe care l-am văzut. Dacă te-ar ataca un bandit, cu un cuţit în mână, reacţia ta ar fi să convoci imediat un seminar.

― Vai, pentru numele lui Dumnezeu!

― Alege altă variantă.

― Nu. Tu ai avut timp să-ţi faci toate socotelile. Poate că aş avea şi eu nevoie de un răgaz.

― Foarte bine. Vrei să ne întoarcem în parcarea noastră? Te las acolo şi mă duc să-mi fac nişte cumpărături.

El tresări, luat prin surprindere.

― Frannie, am parcurs pe bicicletă tot drumul de la Portland până aici. Am închiriat o cameră la motelul de lângă oraş. Speram că ne vom petrece împreună acest sfârşit de săptămână.

― În camera ta de motel. Nu, Jess. Situaţia s-a schimbat. Te sui din nou în şaua cursierei tale şi o porneşti spre Portland; mă cauţi doar după ce te mai gândeşti puţin. Nu e nicio grabă.

― Nu mă mai călări atâta, Frannie.

― Nu, Jess, tu eşti cel care m-ai călărit pe mine până acum, izbucni ea într-un acces de furie neaşteptată, iar în acel moment el o lovi uşor peste obraz, cu dosul palmei.

― Te rog să mă ierţi, Fran, îngăimă el apoi buimăcit, privind-o lung.

― E-n regulă, îi răspunse ea incolor. Hai să mergem.

Nu schimbară niciun cuvânt cât dură drumul înapoi până în parcarea din apropierea plajei publice. Ea rămase cu mâinile în poală, urmărind porţiunile în care oceanul se întrezărea printre căsuţele construite imediat la vest de dig. Îi trecu prin minte că arătau ca nişte apartamente din cartierele sărace. Oare cui aparţineau aceste case, marea majoritate protejate încă de obloane, pentru că vara nu începea oficial decât peste ceva mai puţin de o săptămână? Profesorilor de la MIT. Doctorilor din Boston. Avocaţilor din New York. Casele acestea nu aparţineau adevăraţilor barosani, cu averi exprimate în şapte sau opt cifre, care posedau proprietăţi pe coastă. Dar atunci când familiile cărora le aparţineau se mutau aici, cel mai mic IQ de pe Shore Road avea să rămână acela al lui Gus, paznicul parcării. Copiii lor mergeau pe cursiere cu zece viteze, ca a lui Jess. Aveau să arboreze mine plictisite şi să-şi însoţească părinţii la mese cu homar şi la spectacolele de la Teatrul din Ogunquit. Aveau să se fâţâie în sus şi în jos pe strada principală, travestindu-se, după apusurile blânde ale verii, în simpli pietoni. Nu-şi dezlipea privirile de minunatele sclipiri de culoarea cobaltului dintre casele ce formau grupuri compacte, conştientă că era împiedicată să vadă foarte bine din cauza unui nou val de lacrimi. Micuţul nor alb ce plângea.

Ajunseră în parcare, unde Gus le făcu un semn cu mâna. Îi răspunseră şi ei.

― Îmi pare foarte rău că te-am lovit, Frannie, spuse Jess cu voce stinsă. Nici prin minte nu mi-a trecut să fac lucrul acesta.

― Ştiu. Te întorci la Portland?

― Rămân aici în seara asta şi te sun mâine de dimineaţă. Însă de hotărât vei hotărî tu, Fran. Dacă ajungi la concluzia că, pricepi, avortul este cea mai bună soluţie, atunci o să scobesc eu după bani.

― Jocul ăsta de cuvinte l-ai făcut intenţionat?

― Nu, se apără el. Nici gând. Se apropie de ea şi o sărută sobru. Te iubesc, Fran.

Nu cred că-i adevărat, îşi zise ea. Deodată, iată, nu-l cred câtuşi de puţin... dar accept afirmaţia lui cu toată complezenţa. Atâta lucru pot face.

― Foarte bine, spuse ea calm.

― Sunt la Lighthouse Motel. Dacă vrei, sună-mă.

― Okay.

Se strecură la volan, simţindu-se copleşită pe neaşteptate de o mare oboseală. Locul unde se muşcase de limbă o durea îngrozitor.

Băiatul se duse la bicicleta lui prinsă de gardul metalic şi se întoarse ţinând-o de coarne.

― Aş fi foarte fericit dacă mi-ai telefona, Fran.

― Vom vedea. La revedere, Jess, îi spuse ea, zâmbind artificial.

Porni motorul, întoarse şi, după ce traversă parcarea, porni pe Shore Road. Putea să-l vadă în oglindă pe Jess, care rămăsese nemişcat lângă bicicleta lui, cu oceanul în spate şi, pentru a doua oară în acea zi, îl acuză în mintea ei că adoptase cu bună ştiinţă o anumită poză. De această dată, în loc să se enerveze, nu simţi decât puţină tristeţe. Merse mai departe, întrebându-se dacă oceanul avea să mai arate vreodată ca înainte să i se întâmple toate lucrurile acestea. Limba continua s-o doară. Deschise geamul mai larg şi scuipă. De această dată alb. Simţea mirosul intens de sare al oceanului, amar ca şi lacrimile ei.

CAPITOLUL 3

Norm Bruett se trezi la 10.15 de dimineaţă în zgomotul copiilor care se certau în faţa ferestrei dormitorului şi al muzicii country de la radioul din bucătărie.

Îmbrăcat în izmene scurte şi lălâi şi în maiou, se duse la uşa din spate, o dădu de perete şi urlă:

― Băi puştilor, mucles!

Pauză de o clipă, Luke şi Bobby lăsară basculanta veche şi ruginită, de jucărie, pentru care se certaseră, şi se întoarseră spre el. Cum i se întâmpla de obicei atunci când copiii îi apăreau înaintea ochilor, Norm se simţea disputat între două senzaţii contrare. Suferea teribil în inima lui să-i vadă purtând haine transmise în familie de la cei mari la cei mici şi straie de căpătat de la Armata Salvării, aidoma acelora cu care îi vedeai înţoliţi pe copilaşii negrilor din zona de est a oraşului Arnette; pe de altă parte, era cuprins de o furie teribilă, începea să tremure şi-i venea să dea cu ei de pământ.

― Da, tăticule, spuse Luke, care avea nouă ani, pe ton supus.

― Da, tăticule, răsună şi vocea lui Bobby, ca un ecou.

Bobby era de şapte ani, mergea pe opt.

Norm se mai holbă o dată urât de tot la ei, apoi trânti uşa. Cercetă nehotărât grămada de ţoale pe care le purtase cu o zi în urmă. Zăceau la picioarele patului dublu, deşelat, acolo unde le trântise.

Căţea şleampătă, se răzvrăti el în gând. Nici măcar bulendrele n-a fost în stare să le atârne la locul lor.

― Lila! răcni el.

Niciun răspuns. Cumpăni dacă să dea iarăşi uşa de perete şi să-l întrebe pe Luke unde naiba plecase mă-sa.

Ziua de primire a donaţiilor pica de-abia săptămâna viitoare, iar dacă se dusese iarăşi la biroul de forţe de muncă din Braintree, înseamnă că era chiar mai proastă decât o credea el.

Nu se